Alimentația suinelor

Particularităţi

Suinele sunt animale monogastrice, omnivore.

Dacă furajele sun puţin mărunţite masticaţia este activă şi salivaţia abundentă, mai ales în hrănirea cu furaje uscate (10-15 l salivă/zi).

Stomacul are capacitate mică şi intervine activ în mărunţirea hranei. În colonul helicoidal are loc fermentaţia metanică a celulozei, dar are valori mult mai reduse decât la ecvine şi rumegătoare. Cerinţele de proteină ale organismului sunt mai ridicate decât la erbivore şi, în mod particular faţă de proteina cu valoare biologică ridicată. Sunt uşor carenţabile în vitamine şi elemente minerale.

Au gustul şi mirosul dezvoltate şi consumă mai bine hrana preparată. Valorifică cu 15% mai bine furajele concentrate, iar suculentele şi masa verde sunt valorificate dependent de conţinutul acestora în celuloză (celuloza = factor limitativ).

În alimentaţia diferitelor categorii de producţie de la suine intră o mare varietate de furaje. Ponderea cea mai mare (70-80% din valoarea nutritivă a raţiilor, până la 90 sau chiar peste 90%) o au concentratele de origine vegetală.

Hrana se administrează sub formă de amestecuri, grăunţele fiind măcinate, transformate în uruieli mijlocii, iar rădăcinoasele şi suculentele este bine să se taie felii sau tăiţei (obstrucţiile esofagiene sunt greu de remediat la suine).

Se utilizează diferite metode de tratare a furajelor care au drept scop creşterea consumului voluntar prin ameliorarea calităţilor gustative şi creşterea valorii nutritive: prăjirea grăunţelor, zaharificarea, dospirea, fermentarea.

Raţia trebuie să aibă un volum mic şi poate fi distribuită la discreţie (la unele categorii) sau în 3-4 tainuri, sub formă uscată sau umedă.

Sfecla furajeră se recomandă a fi administrată în stare crudă. Cartofii sunt valorificaţi mai bine dacă sunt fierţi în prealabil.

Celuloza din raţie este un factor limitativ, nivelul ei netrebuind să depăşească 5% la tineret şi 7-10% la animalele adulte.

Asigurarea nivelului proteic se va face atât prin proteina de origine vegetală – şroturi, mazăre – , dar şi prin nutreţuri de origine animală care asigură aportul de a.a. esenţiali. Furajele proteice vegetale se utilizează în proporţie de 10-25%, iar cele de origine animală în proporţie de 2-7%.

Nivelul proteic trebuie corelat cu nivelul energetic. În hrana suinelor, grăunţele de porumb, orz mei, sorg reprezintă 75-80% din hrană.

Ovăzul este un furaj extrem de important care nu trebuie să lipsească din hrana vierilor (50-60%) şi a tineretului pentru reproducţie (30% - limitarea la tineret se datorează celulozei).

În sistemele de creştere intensivă se pot utiliza suculentele de iarnă – sfecla, napii – în % de 15-45% din raţie. Morcovii furajeri, la animalele de reproducţie – 3-5%, masa verde 10-25% (lucernă).

În perioada de iarnă se poate utiliza făina de fân de lucernă sau lucerna deshidratată 10%.

Suplimentele minerale: sarea 0,5-0,7%, carbonatul de calciu 1%.

Tipuri de alimentaţie la suine (tipul concentrat, semiconcentrat, voluminos)

1. Tipul concentrat – utilizează nutreţuri combinate destinate fiecărei categorii de producţie (în creşterea intensivă).

2. Tipul semiconcentrat – nutreţul combinat asigură 50-60% din raţie, iar restul este acoperit cu suculente sau alte categorii de nutreţuri cu importanţă locală.

3. Tipul voluminos – utilizează într-o proporţie mai mare nutreţurile suculente (cartofi, sfeclă) care acoperă 50-60% din cerinţe, iar diferenţa este acoperită de concentrate.

Cerinţele de hrană sunt stabilite în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică, masă corporală, sporul de m.c., compoziţia chimică a furajelor şi alţi factori. Aceste cerinţe sunt cuprinse în tabele. De regulă, reţetele furajere cuprind două părţi: partea superioară care redă cerinţele nutritive ale animalelor şi partea inferioară care cuprinde proporţiile furajelor înscrise în raţie.

Cerinţele de apă sunt de 2-4,5 l/kg SU. Raportat la 100 kg m.c., aceste cerinţe sunt de 7 l la adulte şi 2 l la tineret. Acestea oscilează, fiind mai mari la scroafele în lactaţie, dar depind şi de temperatura ambiantă. Este foarte important ca la toate categoriile de vârstă şi producţie ca apa să se asigure la discreţie.

Activitatea enzimatică a tubului digestiv se dezvoltă de la vârsta de 10 zile. Hrănirea suplimentară a purceilor începe de la vârsta de 6 zile, cu nutreţ de bună calitate (01, care are şi zahăr). Aceste amestecuri de concentrate sunt valorificate mai bine decât celelalte specii (cu până la 40% mai mult decât erbivorele).

În raţie sunt importante: asigurarea echilibrului energo-proteic, asigurarea valorii biologice a proteinei, asigurarea vitaminelor şi elementelor minerale.

Calciul se va asigura în limitele cerinţelor, fiind important raportul Ca:P. Necesar: Fe 7 mg/zi, Cu 10 mg/zi.

Ritmul de creştere al suinelor este influenţat de ingesta voluntară de hrană care, la rândul său este influenţată de apetit (este determinat de calităţile gustative ale hranei, de nivelul de preparare, de modul de administrare).

Apetitul este redus la purcei, dar este mai mare la tineret şi la animalele adulte. Până la greutatea de 40 kg ingesta de hrană nu satisface potenţialul de creştere, deci este important să se stimuleze consumul. La o greutate mai mare de 50 kg se depăşeşte prin apetit capacitatea de creştere şi asimilaţie a hranei, deci este necesară restricţionarea furajării.

Toate categoriile de suine sunt pretenţioase la gust şi miros: preferă nutreţurile dulci-sărate, aromate şi refuză furajele amare, acre sau prost conservate, cu modificări organoleptice. Sunt refuzate şi amestecurile în care participă grâul cu neghină, lupinul. Prepararea prin prăjire, zaharificare, fermentare, drojduire stimulează consumul, la fel şi nutreţurile aromatizate (cu vanilie).

Grăunţele se macină la un diametru de 1,5 mm, dimensiunile mai mari influenţează negativ digestia, iar cele mai mici favorizează ulcerul gastric.