Management Agrar

INTRODUCERE

Includerea managementului în planul de pregătire a celor mai di¬verse profesii (economişti, ingineri, jurişti, psihologi, sociologi etc.) reprezintă o exteriorizare în planul necesităţii a descifrării, după o parti¬tură temeinic elaborată, a unei realităţi tot mai complexe, întâlnite în sfera producţiei, desfacerii şi consumului. Arsenalul metodologic, oferit de ştiinţa managerială, reprezintă - în sferele amintite - un factor al prosperităţii economice şi de armonizare a vieţii sociale.

În transpunerea practică a preceptelor manageriale, factorul uman este hotărâtor. În consecinţă, instruirea şi avizarea viitorilor specialişti este o necesitate ce derivă din strategia dezvoltării economice. În plus, mana¬gementul se conturează, la nivel de ramură, tot mai mult ca o disciplină in¬tegratoare. El are, deci, rostul de a asambla cunoştinţele acumulate la di¬ferite discipline din amonte, de a le armoniza într-un sistem global de gân¬dire şi - mai ales - de a dezvălui dimensiunea economică a unei anumite opţiuni în plan tehnologic.

Însuşirea temeinică a preceptelor teoretice, a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor manageriale, reprezintă condiţia sine qua non a exercitării competente a atribuţiilor ce le revin celor investiţi cu prerogative manageriale în cadrul consiliilor de administraţie, a comitetelor de direcţie din cadrul exploataţiilor agricole sau pentru a putea deveni întreprinzător particular.

Instruirea vizează deopotrivă avizarea asupra patrimoniului de cunoştinţe ale managementului, dar şi formarea unei gândiri moderne ma¬nageriale, accentuând dezvoltarea personalităţii în exercitarea profesiei, în condiţii de risc şi incertitudine.

Managementul, ca disciplină complexă, integratoare, de graniţă, se bazează pe cunoştinţele oferite de disciplinele tehnologice şi economice, precum şi pe cele care, în mod generic, sunt incluse în grupa disciplinelor de calcul operaţional. În rândul acestora din urmă, un rol esenţial îl au: statistica, analiza economică, teoria probabilităţilor, programarea mate¬matică, informatica, psihologia, sociologia etc.

Asimilarea patrimoniului managerial este, fără îndoială, un gest te¬merar care presupune voinţa şi priceperea de a escalada multe dificultăţi. Convertirea personalităţii, în sensul acestor exigenţe, este condiţia esenţială a reuşitei, întrucât într-un univers global, avid de informaţii, organizaţiile economice îşi dau seama că succesul înseamnă, în primul rând, angajaţi şi manageri competenţi.

CAPITOLUL 1

VARIABILELE ORGANIZAŢIONALE

ALE EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Realizarea unor structuri agrare şi de producţie eficiente presupune cunoaş¬terea variabilelor organizaţionale. Conceptul de variabilă organizaţională de¬sem¬nează factorii interni şi externi, care condiţionează într-o anumită măsură caracteristicile structurii organizatorice şi de conducere. Principalele variabile organizaţionale specifice exploataţiei agricole sunt: com¬plexitatea producţiei, dimensiunea întreprinderii, nivelul dotării tehnice, gradul de specializare şi de cooperare, dispersia teritorială a subunităţilor, gradul de automatizare şi de prelucrare a informaţiilor etc.

1.1. Structura de producţie a întreprinderii

1.1.1. Ramurile de producţie

Eficienţa economică a activităţii exploataţiilor agricole este condiţio¬nată, în mod substanţial, de cadrul pe care acestea îl dobândesc ca urmare a proce¬sului de profilare, specializare şi dimensionare. Elementul de bază, su¬pus analizei în procesul de profilare, specializare sau îmbinare îl con¬stituie ramura de producţie.

Trăsăturile specifice, care definesc o anumită ramură de producţie şi care le individualizează sunt:

• produsul finit şi destinaţia sa economică;

• mijloacele de producţie folosite şi tehnologiile aplicate;

• specializarea determinată a forţei de muncă.

Potrivit acestor criterii, ramurile de producţie din unităţile agricole pot fi grupate în:

• ramuri de producţie vegetală;

• ramuri ale producţiei zootehnice.

Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de producţie, cu adâncirea pro¬cesului de diviziune a muncii, are loc – în mod obişnuit – un proces de dife¬renţiere accentuată a ramurilor de producţie. Astfel, în exploataţiile agri¬cole spe¬cializate poate fi întâlnită, ca ramură de producţie distinctă, cultura legu¬me¬lor sau cultura viţei de vie etc. Din punct de vedere a importanţei pe care o au în economia explo¬ata¬ţiei, ramurile de producţie se împart în:

• ramuri de bază;

• ramuri complementare;

• ramuri ajutătoare.

Ramurile de bază au rol preponderent în activitatea economică a explo¬ataţiei agricole. În cadrul acestor ramuri este mobilizat un volum în¬semnat de mijloace materiale şi de forţă de muncă. Ele imprimă şi determină pro¬filul de producţie al exploataţiei, deţinând ponderea hotărâtoare în pro¬ducţia marfă a acesteia.

Ramurile complementare se organizează alături de cele de bază în exploataţiile agricole dezvoltate complex. Deşi nu dau un volum de marfă si¬milară ramurilor de bază, ele joacă un rol important în economia exploataţiei. Ramurile complementare întregesc activitatea economică a exploataţiei în sensul utilizării cât mai eficiente a resurselor acesteia.

Ramurile ajutătoare servesc nemijlocit procesul de producţie a ce¬lorlalte ramuri. Prin urmare, ele nu au drept scop realizarea producţiei marfă. Furnizarea de producţie marfă de către ramurile ajutătoare, dacă este cazul, se limitează la unele excedente ocazionale. Necesitatea creării ramurilor aju¬tă¬toare în cadrul exploataţiilor agricole derivă din particularităţile producţiei agricole şi necesitatea organizării raţionale a acesteia. Aceleaşi considerente pot face necesară crearea sectoarelor anexe, cu caracter indus¬trial, de prelu¬crare şi servicii.

În contextul noţiunilor deja invocate, se poate aprecia că structura de producţie a unei exploataţii agricole este determinată de ramurile de pro¬ducţie existente în cadrul acesteia, de proporţiile în care sunt dezvoltate şi de modul lor de îmbinare. În funcţie de aceste elemente, structura de pro¬ducţie a unei întreprinderi poate avea un caracter mai complex sau mai simplu. Variantele de structură ce se pot elabora între aceste două limite con¬ven¬ţionale sunt multiple. Această variabilitate urmează în mod logic vari¬abilitatea condiţiilor concrete din fiecare unitate agricolă, condiţii ce trebuie puse integral în valoare prin procesul de structurare. Pe această scară de variaţie se conturează şi procesul de profilare, specializare, diversificare, ca opţiuni ale întreprinderilor pentru anumite ramuri de producţie şi pentru un anumit grad de dezvoltare a acestora.

În principiu, determinarea structurii de producţie a exploataţiei agri¬cole trebuie să aibă în vedere criteriul optimului tehnic şi economic. Adică, din mulţimea variantelor care asigură cele mai mari cantităţi de produse va fi preferată aceea care reclamă – prin comparaţie – cele mai mici cheltuieli spe¬cifice, respectiv cele în care se realizează cel mai mare profit.

Ansamblul ramurilor cuprinse în structură, trebuie să reflecte concor¬danţa dintre condiţiile concrete ale unităţii şi posibilităţile de valorificare ale acestora prin procesul de structurare. Cu alte cuvinte, structura de producţie trebuie să asigure o valorificare cât mai rodnică şi eficientă a condiţiilor natu¬rale, materiale şi umane din cadrul exploataţiei agricole.

Este absolut necesar ca în procesul de structurare să se ţină seama de relaţiile de natură biologică, tehnologică şi economică existente între ramurile de producţie prin prisma raporturilor acestora cu resursele existente. Aceste relaţii pot avea conţinut diferit şi anume:

• de condiţionare;

• de complementaritate;

• de concurenţă.

De pildă, relaţiile între ramurile succesive sunt relaţii de complemen¬taritate, în timp ce relaţiile dintre diferite culturi a căror fertilizare reclamă ace¬leaşi îngrăşăminte, între plantele care au aceleaşi cerinţe faţă de sol, faţă de forţa de muncă, sunt relaţii de concurenţă. În principiu, relaţiile de con¬di¬ţionare şi complementaritate favorizează structura complexă a producţiei, în timp ce relaţiile de concurenţă impun îngustarea profilului de producţie.

Procesul de structurare, fenomenele de profilare, specializare şi con¬centrare au suferit transformări substanţiale în istoria dezvoltării exploataţiei agri¬cole. Promovarea progresului tehnic, extinderea tehnologiilor moderne, au constituit factorii dinamici hotărâtori, care au determinat tendinţele de con¬centrare şi specializare ale producţiei agricole. Pe fondul unui progres general continuu, concepţiile cu privire la structura de producţie au evoluat spre o dezvoltare selectivă.

Pe plan mondial, procesul de specializare, de simplificare a structurii de producţie s-a dezvoltat, în unele ţări, până la menţinerea unei singure cul¬turi (ramuri) adică monocultura. Tendinţa de îngustare a structurii de pro¬duc¬ţie are loc sub influenţa unor factori obiectivi, dintre care rolul hotărâtor îl are progresul tehnic. Modul de condiţionare, în forma cea mai generală, poate fi ilustrată ca în figura 1.1.