Obiectivul si Rolul Agrotehnicii in Dezvoltarea Agriculturii

Imagine preview
(8/10)

Acest curs prezinta Obiectivul si Rolul Agrotehnicii in Dezvoltarea Agriculturii.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 43 de pagini .

Profesor: Gheorghita Niculina

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Agronomie

Extras din document

Cap. 1. Obiectul şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii

1.1. Obiectul şi obiectivele agrotehnicii

Agrotehnica este ştiinţa agricolă care se ocupă cu studierea factorilor de vegetaţie, relaţiilor care există între aceştia şi plantele cultivate precum şi metodele de dirijare a acestora având ca obiectiv elaborarea de tehnologii agricole rentabile, nepoluante pentru sol şi mediu înconjurător.

Denumirea provine de la cuvintele ,,agros" de origine greacă sau ,,ager"de origine latină, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivă şi ,,techne", de origine greacă, cu sensul de meşteşug sau artă. De aici şi denumirea de şiinţa ogorului sau tehnica ogoarelor.

Principalele obiective ale agrotehnicii sunt:

- studierea factorilor de vegetaţie (căldură, lumină, apă, aer, elemente nutritive) şi elaborarea metodelor de dirijare a lor;

- studierea lucrărilor solului pe tipuri de agregate precum şi elaborarea diferitelor tipuri de sisteme convenţionale şi neconvenţionale de lucrat solul;

- studierea buruienilor din culturile agricole şi horticole, a metodelor de combatere preventive şi curative aplicate în contextul respectării cerinţelor managementului integrat al buruienilor;

- stabilirea regulilor privind întocmirea rotaţiilor şi organizarea asolamentelor raţionale;

- elaborarea sistemelor de lucrări pentru semănatul şi îngrijirea culturilor agricole;

- valorificarea avantajelor agrotehnicii diferenţiate în zone şi microzone specifice din ţară;

- fundamentarea principalelor sisteme de agricultură (cu ţelină, cu pârloagă, cu ogor, cu asolament altern, biodinamic, biologic, durabil etc.).

Principalul obiectiv al agrotehnicii îl constituie obţinerea de recolte rentabile în condiţiile mentinerii şi/sau sporirii fertilităţii solului şi de protecţie a mediului înconjurător dat fiind faptul că agrotehnica realizează cea mai mare intervenţie asupra solului în special prin lucrările solului.

1.2. Istoricul şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii

Ştiinţele agricole au izvorât din practica agricolă perpetuată de-a lungul secolelor şi mileniilor. Întemeietorul ştiinţelor agricole româneşti este Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). Cu o pregătire de excepţie a abordat toate sectoarele de agricultură (producţie vegetală, creşterea animalelor, economie şi sociologie rurală etc.) Şi totuşi cel mai mare agronom al tuturor timpurilor rămâne Gheorghe Ionescu Şişeşti (1885-1967). În România, primul tratat de Agrotehnică a fost publicat de către acesta în 1942. Tot aici merită să amintim câteva personalităţi fără aportul cărora agricultura românească nu s-ar fi dezvoltat, sub raport ştiinţific, la nivelul la care este astăzi: Amilcar Vasiliu, Sandu Aldea, Irimie Staicu, Vasile Stratula, Dumitru C Săndoiu etc.

În ţara noastră această ştiinţă a fost introdusă ca disciplină şi predată studenţilor începând cu anul 1920, tot de către marele savant agronom Gheorghe Ionescu Şişeşti.

În cadrul ştiinţelor agricole agrotehnica ocupă un loc central în privinţa aportului la creşterea producţiei şi sporirea fertilităţii solului iar principiile şi metodele elaborate de agrotehnică au aplicabilitate pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării.

1.3. Metodele de cercetare şi legăturile agrotehnicii cu alte ştiinţe

În cadrul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupă un loc important având ca rol creşterea producţiei agricole şi sporirea potenţialului productiv al pământului. La început agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumită agrologie sau agricultură generală. Din ea s-au desprins treptat discipline noi, ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului etc.

Pentru realizarea obiectivelor proprii, agrotehnica foloseşte următoarele metode: observaţia, cercetarea în laborator, case de vegetaţie şi fitotroane şi cercetarea în câmp.

Ca orice ştiinţă şi agrotehnica are legături cu ştiinţele fundamentale (chimia, fizica, matematica) şi aplicate (pedologie, mecanizare, fiziologie, botanică). La rându-i agrotehnica este bază pentru discipline ca fitotehnia, herbologia etc.

Cap. 2. Factorii de vegetaţie şi metodele agrotehnice de dirijare a lor

2.1. Acţiunea principalilor factori de vegetaţie -baza ştiinţifică a producţiei vegetale.

Producţia oricărei plante cultivate este rezultanta interacţiunii tuturor factorilor care participă, într-un fel sau altul la formarea recoltei. Nivelul recoltei este în raport cu gradul în care fiecare factor şi toţi la un loc se apropie de valorile optime cerute de biologia plantei. Această condiţie globală este rar întâlnită în mediul natural de viaţă a plantelor, adaptarea tehnologiei de cultivare (rotaţia culturilor, îngrăşăminte, densitate şi semănat etc.) şi dirijarea factorilor de vegetaţie, astfel încât ,,oferta locului" să fie cât mai apropiată de biologia plantei cultivate.

Condiţiile de mediu sunt acele componente naturale ale mediului de viaţă a plantelor care caracterizează cadrul spaţial al existenţei vegetaţiei fără a avea rol direct, activ în viaţa plantelor (relief, rocă, structura solului). Factorii de vegetaţie sunt acele elemente constitutive ale mediului natural care intervin activ în viaţa plantelor, delimitează arealul de cultivare a acestora şi determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal (căldura, lumina, apa, aerul, substanţe nutritive şi activitatea biologică din sol).

Clasificare, caracteristici

Factori abiotici (lipsiţi de viaţă) - factori climatici: căldură, lumina, apa;

- factori edafici: solul (cu substanţele nutritive şi celelalte componente chimice şi fizice);

Factori biotici (cu viaţă): organismele din sol.

Caracteristicile factorilor de vegetaţie:

- factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor limite de minim-maxim (variaţiile au caracter de regim, cu o anumită frecvenţă şi de o anumită amploare, de regulă fără repercursiuni negative asupra producţiei;

- factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o rezultantă, medie, fiind greu, chiar imposibil de precizat contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei vegetale.

- a treia caracteristică este nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un alt factor.

Dirijarea factorilor de vegetaţie trebuie să aibă în vedere caracterul de regim al acestora şi caracteristicile fiecărei plante privitor la condiţiile de mediu.

Fisiere in arhiva (1):

  • Obiectivul si Rolul Agrotehnicii in Dezvoltarea Agriculturii.doc

Alte informatii

A fost prezentat la Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara.