Politici Agricole Comunitare

INTRODUCERE

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la rându-i , de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.

Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru.

Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari.

În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare.

Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă.

România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.

Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul celor zece ţări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să înţelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană şi stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, înarmâdu-i pe studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.