Pomicultură

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA POMICULTURII

Valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice, tehnologice şi social-economice de care dispune fiecare unitate sau zonă, constituie unul din principalele obiective ale ştiinţei şi practicii agricole, pomiculturii revenindu-i, în acest sens, un important loc în crearea resurselor agricole.

Pomicultura modernă, de mare randament, impune parametri ecologici, biologici şi tehnologici precişi în care asigurarea succesului se bazează pe cunoaşterea corelaţiei dintre ei, alegerea soiului şi portaltoiului etc., cu implicaţii asupra productivităţii, şi în special, a calităţii fructelor, deziderat din ce în ce mai important. De asemenea, rezultatele cultivării unei specii sau a unui soi, mai ales din punct de vedere calitativ, depind de interacţiunea dintre genotip şi mediu şi sunt modulate de tehnicile culturale, ca şi de imputurile energetice.

Deocamdată, lipsesc cercetările fundamentale privind modul în care speciile şi soiurile reacţionează la diferiţi agenţi stresanţi. De aceea, în prezent se impune, mai mult ca oricând, aprofundarea ştiinţifică a conceptului de v o c a ţ i e p o m i c o l ă, pentru a obţine producţii competitive, pentru a asigura soiurilor condiţiile necesare exprimării întregului lor potenţial genetic.

În prezent, în România există intense preocupări pentru extinderea şi diversificarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi în zonele colinare şi de câmpie, unde factorii naturali sunt deosebit de prielnici, cât şi în cele înalte unde fiecare locuitor doreşte şi are posibilitatea să-şi asigure din propria livadă fructele necesare consumului familial şi chiar disponibilităţi pentru turişti etc. Nu trebuie pierdut din vedere nici impactul pomiculturii asupra decorului peisagistic al zonei.

Zonele cu vocaţie deosebită pentru pomicultură trebuie precizate, apărate cu fermitate de expansiunea edilitară, deoarece plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, în special din zonele colinar-montane, aduc preţioase servicii societăţii. Totodată, recomandăm identificarea de noi zone pentru dezvoltarea pomiculturii şi, în acest sens, zonele înalte răspund cel mai bine eforturilor depuse. Iată de ce propunem o scurtă analiză - prezentare a acestor zone care sunt şi vor fi “viitorul” pomiculturii românesti şi nu numai, aceasta nu în detrimentul celorlalte zone, ci ca o completare a lor.

Pentru sporirea resurselor alimentare şi economice este necesar utilizarea cu o eficienţă maximă a întregului fond funciar pretabil agriculturii, precum şi prin reintroducerea în circuitul agricol şi a terenurilor înalte, în special a celor asa - zise “improprii”. Pentru ajungerea la acest deziderat se pune problema efectuării unor lucrări de îmbunătăţiri funciare specifice, pe bazine hidrografice, activităţi privind prevenirea şi combaterea eroziunii solului, corectarea reacţiei acide a solului, eliminarea excesului de apă etc.

În prezent, câştigă tot mai mult teren teza privind reconsiderarea agriculturii tradiţionale, pe fondul agriculturii intensive, care răspunde celor mai complexe obiective: asigură sporuri constante de producţie, menţine echilibrul ecologic, satisface restricţiile de ordin financiar şi material. Această reconsiderare nu vizează practicarea unor metode arhaice în agricultură, ci, dimpotrivă are în vedere introducerea celor mai moderne tehnologii, care să permită asigurarea protecţiei mediului, regenerarea naturală a fertilităţii solului, menţinerea însuşirilor genetice ale soiurilor.

Unele specii pomicole (nuc, alun, castan, scoruş, corn, măr, prun) în anumite condiţii tehnologice, corelate cu condiţiile ecologice pot avea o longevitate remarcabilă, cu acţiune benefică asupra mediului. Totodată, aceste specii au importanţă deosebită economică şi socială.

Specii pomicole (mur, cătină albă, scoruş, alun, corn) au o plasticitate ecologică ridicată cu posibilităţi de valorificare chiar şi a celor mai degradate terenuri. Totodată, majoritatea arbuştilor fructiferi au o acţiune sanogenă asupra solului şi mediului.

Elaborarea unor tehnologii diferenţiate zonal, funcţie de condiţiile mai dificile din zonele înalte trebuie să reprezinte un domniu important de activitate a specialiştilor din cercetare, învăţământ, producţie. In această privinţă trebuie să se ţină seama de relaţia dintre tradiţie şi inovaţie precum şi de experienţa câştigată de pomicultorii locali.

Se poate concluziona că funcţia sinteză a pomiculturii atât din zonele de şes, cât şi din cele colinar montane, este aceea de a crea echilibrul agro-silvo-pastoral-ecologic necesar între om şi natură, de a popula şi valorifica superior chiar şi zone mai greu accesibile. Prin aceasta se răspunde, totodată, unor obiective actuale ale omenirii : obţinerea resurselor, menţinerea cadrului natural, demografia, hrana etc.,cu scopul valorificării superioare a condiţiilor ecologice, atenuarea poluării mediului ambiant, reţinerea şi ocuparea cât mai completă a forţei de muncă necesară, creşterea producţiei agricole şi pomicole.

CAPITOLUL 1

DEFINIŢII, TERMINOLOGIE, IMPORTANŢA

ŞI SITUAŢIA ACTUALĂ A POMICULTURII

1.1. Definiţii; Terminologie

Pomicultura este unul din principalele sectoare ale horticulturii care se ocupă cu cercetarea, studierea şi cunoaşterea particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor pomicole având ca obiectiv stabilirea celor mai corespunzătoare măsuri tehnologice în scopul obţinerii unor recolte mari, constante şi de calitate superioară.

Etimologia cuvântului pomicultură este de origine latină:

pomus,-i=arbore fructifer şi cultura,-ae=îngrijire, cultivare.

Pomicultura, ca domeniu ştiinţific, a luat naştere după consolidarea ştiinţelor fundamentale (botanica, fiziologia, chimia, fizica etc), iar în prezent se dezvoltă în strânsă dependenţă cu acestea.

Ca disciplină didactică pomicultura cuprinde:

Pomicultura generală (biologia, ecologia şi tehnologia comună tuturor speciilor);

Pomicultura specială (completează pomicultura generală prin studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii şi soiuri, stabilind tehnologii diferenţiate).