Extras din curs

Aceste repartiţii sunt corelate cu existenţa anumitor parametri de ordin fizico-chimic sau a surselor de hrană (în straturile superficiale se regăseşte o cantitate mai mare de oxigen solvit datorită difuziei directe a aerului atmosferic ce este permanent în contact cu apa şi, de asemenea, o cantitate mai mare de fitoplancton; în straturile profunde se află numeroase organisme bentonice căutate de peştii cu acest profil al hrănirii).

În ceea ce priveşte temperatura, de asemenea, straturile profunde suferă variaţii mai mici ale temperaturii. Totodată la aceste niveluri posibilităţile de adăpostire sau de camuflare oferite peştilor sunt mai bune.

Se poate aprecia că pentru practicarea unei pisciculturi dirijate, cele mai bune condiţii sunt oferite de bazinele a căror adâncime are valori cuprinse între 1-2 m.

Aceasta nu exclude însă folosirea în cazuri particulare a unor bazine cu adâncimi mai mari sau mai mici (cu referire directă la iazuri), ocazionate de creşterea unor specii care solicită adâncimi mai mari sau, în cazul heleşteielor, de anumite etape cuprinse în fluxul tehnologic al exploatării (bazine de reproducere, bazine de iernat sau alte tipuri de bazine cu destinaţie specială.

Transparenţa apei. Apa ca mediu dens, este incoloră şi permite penetrarea razelor luminoase. Gradul de penetrare este dependent de particulele aflate în suspensie în masa apei. Cum apele de suprafaţă conţin solvite o serie de elemente sau compuşi chimici, dar în acelaşi timp au o încărcătură de particule aflate în suspensie, ele au o transparenţă variabilă.

Transparenţa apelor de suprafaţă se determină cu ajutorul aşa-numitului “disc Sechi” (un disc alb, emailat, fixat la extremitatea unei sfori, marcată şi care se cufundă în apă până când nu se mai poate observa; adâncimea determinată pe sfoara marcată, se consideră că reprezintă transparenţa respectivei ape).

Astfel determinată, transparenţa capătă valori foarte variate în funcţie de categoria de apă apreciată, zona geografică şi anumite stări de moment.

Apele de munte care sunt relativ sărace în hrană naturală (datorită curgerii rapide) au o transparenţă mare (cca. 20 m); numai în cazul unor viituri generate de precipitaţii abundente, datorită particulelor aluvionale se constată scăderea transparenţei, dar pentru perioade scurte.

Apele colinare şi de şes au o transparenţă mai redusă, pe de o parte datorită particulelor aluvionale fine aflate în suspensie, iar pe de altă parte din cauza hranei naturale (fito- şi zooplancton) care se dezvoltă foarte bine întrucât curgerea este de cele mai multe ori foarte înceată.

Cu titlu informativ, se apreciază că cea mai mare transparenţă s-a înregistrat în Marea Sargaselor, de 65,5 m, după care urmează unele zone din Oceanul Pacific cu 59 m. Marea Neagră şi Marea Mediteraneană au transparenţa apei de 15-23 m, iar Marea Mânecii de 8-9 m.

Pentru exploatările piscicole, transparenţa considerată foarte bună este cea de 30-40 cm, care denotă o bună încărcătură cu organisme vii ce constituie hrană naturală pentru peşti.

Existenţa anumitor particule aflate în suspensie ca şi solvirea unor substanţe chimice, conferă apelor de suprafaţă o anumită culoare care influenţează transparenţa. Carbonatul de calciu, silicaţii şi argila determină o culoare gălbuie; prezenţa materiilor humice în exces produc o culoare cafenie, iar dezvoltarea abundentă a fitoplanctonului imprimă o culoare verde. Din punct de vedere piscicol sunt dorite apele având culoarea verde-gălbui, care denotă o abundenţă a acelor organisme vegetale şi animale considerate sursă de hrană căutată de majoritatea speciilor de peşti, mai ales în primele stadii de viaţă.

Caracteristicile chimice ale mediului acvatic

Din punct de vedere chimic, apa este compusă din 11,11% hidrogen şi 88,88% oxigen. În stare lichidă, apa constituie un mediu care are proprietatea de a solvi aproape toate substanţele minerale existente în sol, precum şi o serie de gaze. În acest fel, apele de suprafaţă care constituie mediul de viaţă pentru peşti, conţin pe de o parte substanţe chimice solvite care diferă în funcţie de natura solului pe care este amplasat un bazin piscicol, sau a celui tranzitat de un curs de apă, iar pe de altă parte conţin unele gaze care provin din aerul atmosferic sau din procese desfăşurate în masa apei.

Aprecierea calităţii apelor pentru piscicultură trebuie astfel efectuată, încât să aibă în vedere natura elementelor, raporturile dintre acestea, rolul şi implicaţiile lor în metabolismul peştilor etc.

Componente chimice solvite în apă. În apele de suprafaţă se găsesc solvite majoritatea elementelor chimice care intră în alcătuirea corpului organismelor acvatice sau care sunt implicate în procesele metabolice ale acestora. Elementele chimice nu se găsesc în general în stare pură ca atare, ci în majoritatea lor sunt prezente sub forma unor compuşi chimici mai mult sau mai puţin stabili. O parte dintre aceştia provin din solvirea compuşilor rocilor (solului) pe care este amplasat bazinul, iar o parte provin din apa de alimentare a bazinului.

În continuare sunt enumerate câţiva componenţi chimici, şi, succint, rolul lor în ecosistemul acvatic.

Carbonul este un element prezent în constituţia chimică a oricărei substanţe organice. Este considerat “element de bază al vieţii” pentru că este precursorul tuturor celorlalţi componenţi organici. Carbonul anorganic este transformat în carbon organic prin procesul de fotosinteză, când sunt sintetizaţi hidraţii de carbon. Este nelipsit din apele de suprafaţă unde se află combinat cu calciu, sub formă de carbonat de calciu neutru (CaCO3) sau carbonat acid de calciu – Ca(H2CO3)2

Calciul are un rol complex, atât pentru organismele animale intrând în structura scheletului şi participând în metabolism, cât şi pentru plante participând la desfăşurarea fotosintezei. Acest din urmă rol este dat de faptul că cele două forme de carbonat de calciu (acid şi neutru) sunt într-un continuu proces de transformare reversibil

Ca(H2CO3)2 ↔ CaCO3 + H2O + CO2

Dioxidul de carbon provenit din această reacţie este folosit de plante în procesul de fotosinteză.

În acelaşi timp, dioxidul de carbon mai provine şi din respiraţia vietăţilor acvatice, ceea ce permite menţinerea unui echilibru permanent în ceea ce priveşte acest compus.