Salmonicultură

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Locul, istoricul şi importanţa salmoniculturii

Pentru asigurarea cerinţei populaţiei umane de alimente de origine animală pescuitul şi acvacultura reprezintă, alături de zootehnie, ramuri economice de mare importanţă de care depinde dezvoltarea corectă a organismului uman şi evoluţia societăţii umane.

Pescuitul este cunoscut ca îndeletnicire umană din cele mai vechi timpuri, el contribuind permanent într-o măsură considerabilă la asigurarea cerinţei de alimente proteice mai ales pentru populaţiile din zonele limitrofe apelor, indiferent de caracteristicile apei (continentală sau marină).

Statisticile F.A.O. publicate în perioada anilor 2000 arată că pescuitul mondial asigură până la 30 % din producţia totală de produse de origine animală iar acvacultura (activitatea de creştere a organismelor din mediu acvatic) participă cu cca. 15 % din producţia amintită. PHILIPPE, 2002, citat de PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ, 2004, arată că restul producţiei animaliere (55 %) este asigurat de animalele domestice terestre, respectiv de suine – cca. 25 % ; de bovine şi bubaline – cca 19 % ; de păsări – cca. 15 % ; de ovine şi caprine – cca. 3 % şi de diverse alte resurse cu cca. 1 %.

În paralel cu domesticirea animalelor terestre, oamenii s-au preocupat şi au pus în practică, creşterea peştilor în condiţii controlate. Această practică, cunoscută astăzi larg sub denumirea de piscicultură (activitatea de creştere dirijată a diferitelor specii de peşti) sau acvacultură (termen introdus relativ recent, după 1970, prin care se descrie mai cuprinzător activitatea de creştere dirijată a organismelor acvatice, începând cu algele şi molluştele şi terminând cu crustaceele, peştii şi chiar cu unele memifere acvatice), era cunoscută încă de la egipteni şi chinezi, iar în timpuri mai apropiate la romani.

În definiţie, acvacultura desemnează totalitatea activităţilor de cultivare a mediului acvatic de către om, aşa cum agricultura este cultivarea solului. Acvacultura diferă fundamental de pescuit prin faptul că producţia obţinută este rezultatul creşterii dirijate de către om a organismelor acvatice respective, pe când pescuitul se rezumă numai la activitatea de capturare a organismelor acvatice produse natural de mediul acvatic.

Managementul modern al pescuitului, cu raţionalizarea acestuia şi gestionarea umană a stocurilor de organisme acvatice din fiecare specie de interes economic, tinde în prezent să se apropie de acvacultură, mai ales în mediile acvatice închise (lagune, fiorduri, lacuri, golfuri, etc.) şi în plus constituie un indicator din ce în ce mai important în aprecierea nivelului de civilizaţie al naţiunilor.

Cantităţile de peşte capturat pe plan mondial şi producţiile obţinute din acvacultură au cunoscut permanent o dinamică ascendentă (tabelul 1.), ritmuri de creştere mai mari înregistrându-se în acvacultură. Astfel, dacă în anul 1900 se obţineau pe plan mondial cca. 4 milioane tone de organisme acvatice, adică 2,6 kg/locuitor/an, în 1960 se obţineau cca. 40 milioane tone (cca.13 kg/locuitor/an), iar în anii 1970…1978, s-a ajuns la o producţie mondială de 65…75 milioane tone, adică 17…20 kg/locuitor/an. În anul 2000 producţia mondială de organisme acvatice a atins nivelul de cca. 106 milioane tone, din care 17,3 milioane tone din acvacultură (cca.16 % din producţia totală).

Tabel 1: Evoluţia pescuitului şi a acvaculturii pe plan mondial în perioada 1970 – 2002 (după PHILIPPE, 2002, citat de PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ, 2004)

Anul Producţia totală

(milioane tone) din care producţia realizată în acvacultură

milioane tone %

1970 64,2 5,0 7,7

1975 68,6 6,1 8,9

1980 75,8 8,2 10,8

1985 89,5 11,1 12,4

1990 102,2 15,3 15,0

1991 102,1 16,6 16,2

2000 106,3 17,3 16,2

2002 120,0 18,6 15,5

Producţiile mondiale obţinute din acvacultură au crescut foarte mult în ultimii ani, cu variaţii cantitative importante de la o zonă geografică la alta (tabelul 2.) şi de la o ţară la alta. În ţările în curs de dezvoltare s-a acordat în linii mari o mai mare atenţie dezvoltării cipriniculturii, ca o alternativă mai facilă şi mai eficientă pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de produse animaliere valoroase. Pentru ţările mai dezvoltate a apărut ca oportună economic promovarea pe scară largă a salmoniculturii şi sturioniculturii, activităţi în măsură să satisfacă cele mai exigente gusturi ale consumatorului uman, cu specii de mare valoare nutritivă şi culinară. În plus este promovată intens activitatea de pescuit sportiv pentru repercursiunile sale indirecte în dezvoltarea intensă a activităţilor de turism şi servicii.