Arhivistică și documentaristică

Termenul de „arhivă” ce-l vom utiliza cu insistenţă pe parcursul cursului de faţă are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, desemnează ansamblul de documente deţinute sau create de o persoană fizică sau juridică, iar pe de alta, spaţiul propriu zis de depozitare al documentelor. Acest termen se foloseşte complementar definind anumite tipuri de arhivă ( arhiva istorică, arhiva curentă, arhiva de filme etc.). Arhivele conservă informaţii de o bogăţie şi utilitate consistente, reprezentând un necesar şi indispensabil depozit de cunoştinţe la care se apelează, inevitabil, pentru documentare. Cercetătorii din sfera ştiinţelor istorice au recurs şi recurg la acest tezaur de informaţii păstrat în depozitele arhivelor, pentru a obţine datele necesare în efortul lor de cunoaştere a trecutului. În acelaşi timp arhivele satisfac necesităţi de ordin practic ale instituţiilor, slujesc societatea, asigură evidenţa diferitelor activităţi. Tocmai de aceea lucrătorii din arhive (arhivişti sau arhivari) şi-au câştigat un loc bine meritat în lumea documentariştilor.

Ştiinţa arhivelor sau arhivistica are ca obiect de cercetare arhiva. În sfera ei de interes intră izvoarele scrise pe suporţi friabili pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale şi aplicative pentru stabilirea soluţiilor optime de ordonare, selecţionare, inventariere, conservare şi valorificare a documentelor. Primele lucrări de arhivistică le datorăm lui Johan Peter Zwengel, Iacob de Raemingen, Bonifaciu Baltasar, George Aebltin care tratează modul de organizare a arhivei de registratură pe baza experienţei practice. Astăzi, arhivistica se structurează în două mari ramuri: teoria arhivistică (istoricul arhivelor, dreptul arhivistic, terminologie, metodologie) şi practica arhivistică (registratură, evidenţă, selecţionare, valorificare).

1. ISTORICUL ARHIVELOR ROMÂNEŞTI

În istoria arhivelor româneşti se pot distinge trei mari perioade: a. arhiva la destinatar; b. arhiva la emitent (sau de registru); c. arhiva de registratură.

a. Arhiva la destinatar – se întinde pe parcursul secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Actele se întocmeau într-un singur exemplar, ce se păstra la beneficiar. Cu alte cuvinte, emitenţii nu păstrau copii după actele emise şi, în consecinţă, arhivele se constituiau la beneficiarii actelor (oraşe, mănăstiri, particulari, dregători).

b. Arhiva la emitent (sau de registru) – este specifică secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea şi se caracterizează prin faptul că emitenţii îşi păstrau copii ale actelor emise, spre a le confrunta, la nevoie, cu originalele aflate la destinatari (confirmări de privilegii, danii, tratate etc.). În multe situaţii, arhivele la emitenţi au avut o nu tocmai fericită. De pildă, arhivele domneşti au pierit o dată cu reşedinţele domneşti, sau dregătorii ieşiţi din funcţiune plecau cu arhivă cu tot. Astfel, au rămas ca certitudine, arhivele create la destinatar (mănăstiri, boieri, orăşeni, bresle şi chiar ţărani liberi). Cu aceste arhive s-au îmbogăţit, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Arhivele Naţionale, cunoscându-se faptul că fiecare mănăstire avea arhivă (ce cuprindea pe lângă actele ecleziastice şi acte civile), ca şi o mare a oraşelor şi târgurilor (de exemplu târgul Hârlău avea, în 1587, un „Catastih” în care se transcriau acte privind proprietatea locuitorilor). În Transilvania, principalele oraşe (Alba Iulia, Aiud, Baia Mare, Bistriţa, Braşov, Cluj, Dej, Sibiu, Sighetul Marmaţiei, Sighişoara, Târgu Mureş, Zalău etc.), dar şi breslele aveau arhive proprii, bine organizate. Foarte importante, până la 1526, au fost arhivele „locurilor de adeverire” sau de încredere (loca credibilia) din alba Iulia şi Cluj-Mănăştur. Aici se eliberau şi păstrau documente cu o mare valoare juridică, precum diplome de înnobilare şi proprietate. Ele au jucat, împreună cu cancelaria voievodală, rolul de arhivă generală.

c. Arhiva de registratură – debutează la mijlocul secolului al XVIII-lea şi coincide, în Transilvania, cu sistemul înregistrării actelor şi constituirea dosarelor. La începutul secolului al XIX-lea, acest sistem s-a extins şi în Moldova şi Ţara Românească.

În Transilvania, în timpul dominaţiei habsburgice (1691 – 1867) arhive de mare valoare au creat organele centrale ale administraţiei de stat: Cancelaria Aulică transilvană, cu sediul la Viena (1693 – 1848 şi 1860 – 1872); Guberniul Regesc din Transilvania, cu sediul la Sibiu (1693 – 1848 şi 1860 – 1867); Tabla Regească (instanţă judecătorească de apel, cu sediul la Sibiu (din 1786); Tezauriatul Minier al Transilvaniei (înfiinţat în 1693). Să amintim arhivele ecleziastice din Blaj, Sibiu, Oradea sau cele constituite pe lângă muzee şi biblioteci (Muzeul Bruckenthal din Sibiu, Muzeul Secuiesc din Târgu Mureş, Biblioteca Universităţii din Cluj, Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia etc.).

La începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a receptării ideilor europene, în Ţările Române putem constata o schimbare de atitudine faţă de arhive. Acum se efectuează paşi însemnaţi în organizarea arhivelor instituţiilor din cele două principate. Prin ordinul din 12 iulie 1828 s-a interzis păstrarea documentelor publice, la casele lor, de către dregătorii din Moldova. Un an mai târziu, Divanul Moldovei trimite tuturor instituţiilor, un ordin prin care atrage atenţia asupra necesităţii păstrării „delilor” (dosarelor) în ordine şi în încăperi „fără de primejdii de tot felul, de neaşteptate nenorocite întâmplări”. În 1830, isprăvniciile sunt obligate să prezinte inventarul dosarelor alcătuite, încheiate şi neîncheiate.