Extras din curs

Refacerea energiei consumate în procesul de muncă este o condiţie obligatorie a menţinerii capacităţii de muncă. Forma elementară a acestei refaceri este „reproducerea forţei de muncă de la o zi la alta", pe care am denumit-o cea de a doua lege obiectivă a ergonomiei.

Ea se concretizează în pauza de masă în timpul programului de lucru, durata zilei de muncă şi repausul zilnic. Pe termene mai lungi, această reproducere a forţei de muncă se asigură prin repausul săptămânal şi concediul de odihnă, iar în cazurile de pierdere temporară a capacităţii de muncă, prin diferite tipuri de concedii medicale.

În fine, în cazurile deosebite, când capacitatea de muncă este definitiv diminuată în urma unor boli sau accidente, nu se mai pune problema reproducerii, ci a recuperării, a readaptării şi a reintegrării celor afectaţi, în viaţa economico-socială.

1. Pauza de masă în timpul programului de lucru

În cursul programului de lucru se poate acorda o pauză pentru masă, de cel mult o jumătate de oră, care nu se include în durata timpului de muncă. în unităţile în care nu se poate întrerupe lucrul, se da posibilitatea ca masa să fie servită în timpul serviciului. Durata pauzei, în cadrul limitei maxime indicate de lege, precum şi orele când se acordă la locurile de muncă pentru care este stabilită, se fixează prin regulamentul de ordine interioară al unităţii.

Pauza de masă se acordă şi în cazul în care, fie pentru o parte, fie pentru toţi.

oamenii, muncii din unitate, programul de lucru, zilnic şi continuu este sub 8 ore, dar cel puţin 6 ore, în afară de cazul în care nu este posibilă întreruperea lucrului. Dacă durata de lucru este continuă şi sub 6 ore, sau dacă programul este de 6-8 ore, dar discontinuu, acordarea pauzei de masă nu se justifică, Persoanelor care au program de 80 lucru de 4 ore trebuie să li se fixeze astfel programul, încât acesta să nu se suprapună peste pauza de masă a persoanelor cu a căror activitate se află în directă legătură.

2. Durata zilei de muncă şi repausul zilnic

In România, durata zilei de muncă a fost stabilită la 8 ore prin Legea nr. 45 din 13 aprilie 1928. Această durată a fost menţinută până în prezent.

Durata de 8 ore constituie limita superioară a duratei zilei de muncă, norma legală având un caracter de protecţie, este posibilă stabilirea unei durate mai mici a zilei de muncă, în vederea ocrotirii mai accentuate de care trebuie să beneficieze unele persoane, de exemplu:

a) pentru tinerii între 14 şi 16 ani, durata timpului de lucru este de 6 ore pe zi, fără ca aceasta să atragă o scădere a salariului;:

b) femeilor care alăptează şi îngrijesc un copil în vârstă de până la 9 luni. iar în mod excepţional 12 luni, li se acordă pauze de o jumătate de oră, la intervale de cel mult 3 ore; la aceste pauze se adaugă timpul necesar deplasării, dus şi întors, la locul unde se găseşte copilul. Timpul pentru alăptare, inclusiv deplasările, nu poate depăşi 2 ore zilnic;

c) durata poate fi redusă sub 8 ore, fără scăderea salariului, pentru persoanele care lucrează la locurile de muncă unde există condiţii deosebite, vătămătoare, grele sau periculoase; în asemenea cazuri duratele se stabilesc diferenţiat pe meserii, prin hotărâre a Guvernului, pe baza următoarelor criterii:

- natura factorilor nocivi - fizici, chimici sau biologici - şi îneca-nismul de acţiune al acestora asupra organismului;

- intensitatea de acţiune a factorilor nocivi sau asocierea acestor factori;

- durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi;

- existenţa unor condiţii de muncă ce implică un efort fizic mare, în condiţii nefavorabile de microclimat, zgomot intens sau vibraţii;

- existenţa unor condiţii de muncă ce implică o solicitare nervoasă deosebită, atenţie foarte încordată şi multilaterală sau concentrare intensă şi ritm de lucru intens;

- existenţa unor condiţii de muncă ce implică o solicitare nervoasă determinată de un risc de accidentare sau de îmbolnăvire;

- structura şi nivelul morbidităţii în raport cu specificul locului de muncă;

- alte condiţii vătămătoare, grele sau periculoase, care pot duce la uzarea prematură a organismului.

Durata reducerii timpului de muncă şi nominalizarea personalului care beneficiază de program de muncă sub 8 ore pe zi se stabilesc prin negocieri între patroni şi sindicate sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor.

Durata zilei de muncă se reduce sub 8 ore până la înlăturarea cauzelor care

determină existenţa condiţiilor de muncă vătămătoare, grele sau periculoase.

Codul muncii prevede şi posibilitatea aplicării unei durate a zilei de muncă mai

mare de 8 ore şi anume „în construcţii, în industria forestieră, în agricultură, precum şi în alte activităţi cu condiţii specifice, ... în condiţiile şi în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului, de comun acord cu sindicatele, urmând ca, în medie, să nu se depăşească, lunar, trimestrial, semestrial sau anual, după caz, durata normală a zilei de lucru .

Repausul zilnic constă în intervalul dintre două zile de muncă de cel puţin 12 ore consecutive, cuprinse între sfârşitul programului de lucru dintr-o zi şi începutul programului de lucru din ziua următoare. Acest interval poate fi mai mic - dar nu sub 8 ore - la schimbarea turelor. în situaţii de excepţie, cum sunt: avarii, calamităţi naturale şi altele asemănătoare, poate să se ceară tuturor oamenilor muncii din întreprindere, indiferent de funcţie, sa presteze muncă peste durata normală de lucru, diminuându-se astfel durata repausului zilnic.

3. Repausul săptămânal şi săptămâna redusă de lucru

Repausul săptămânal constituie un drept al tuturor categoriilor de oameni ai

muncii, inclusiv al celor care lucrează în ture, în unităţile cu foc continuu sau a căror activitate nu se poate încadra în programul normal datorită specificului muncii.