Etica Profesională

Tema 1. Introducere în etica profesională.

1. Etimologie, definiţii şi delimitări conceptuale

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre etică şi studiază bazele moralei profesionale, adică specificul activităţii morale a profesionistului şi relaţiile sale morale în mediul profesional.

Din punct de vedere etimologic, "etica" provine de la cuvintul grecesc "ETHICOS", cu sensul "din sau pentru morală". Deci, pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului, adică a moralei. Utilizarea diferitor temeni – „etica” (grecesc) şi „morala” (latin) nu este întâmplătoare. În istoria filozofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală distincţiile dintre noţiunile de etică, morală şi moralitate deoarece în accepţia iniţială acești termeni erau utilizaţi ca sinonime.

Etica desemnează acea parte a filosofiei care studiază fundamentele moralei, ca pe una dintre cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale, iar morala este socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc, pentru a ne integra în societate.

Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi societate. Aceasta este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.

Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. În politică, administraţie publică, afaceri, mass-media, educaţie, medicină ş. a, termenul preferat este cel de etică. Unii autori consideră că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională etc.). În literatură, de regulă, se consideră că aspectele etice sunt oglindite în relaţiile sociale, iar cele morale – în evaluarea internă (lăuntrică) a personalităţii. Dar în ambele cazuri este vorba despre bine şi rău, corect şi incorect, adevărat şi greşit.

De asemenea, pe lîngă conceptele de etică, morală și moralitate, în cadrul cursului de etică profesională se va opera cu mai multe concepte așa ca deontologie, etica afacerilor sau etichetă, între care se impune să facem distincție.

În cele mai multe surse bibliografice deontologia este o noțiune sinonimă cu etica profesională, având ca obiect de studiu datoriile, obligaţiile morale ale profesionistului, cu toate aceste unii specialiști sunt de părere că deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se ghidează o organizație, o instituție, o profesie sau o parte a acesteia, avînd o arie de acțiune mult mai îngustă.

Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor. Etica în afaceri vizează, printre altele, atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, etc. Dimensiunea etică a unei afaceri poate viza tendinţele oricărei firme şi a angajaţilor săi, de a respecta cu stricteţe legile, actele normative referitoare la: calitatea produsului; siguranţa muncii; practici corecte de marketing; practici corecte de vânzări; modul în care se utilizează informaţia confidenţială; implicarea în problemele comunităţii în care operează firma etc.

Eticheta (bunele maniere) reprezintă o ordine determinată, o totalitate de reguli, ce reglementează manifestările externe ale relaţiilor umane. Eticheta nu se referă nemijlocit la metodele morale de regulare a comportamentului. Ea reglementează formele de comportare externe, impunând omului un anumit model de conduită.

2. Profesia și profesionalismul.

Societatea modernă este alcătuită dintr-o multitudine de societăţi profesionale. Orice persoană care îmbrăţişează o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună. Din această definiție reiese că hoţia sau prostituţia sunt ocupaţii, dar nu profesii. Se pot câştiga bani dintr-o ocupaţie, dar aceasta nu înseamnă că orice ocupaţie din care câştigăm bani este o profesie.

Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce este normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Împlinirea profesională este cotată ca o componentă importantă a împlinirii şi dezvoltării personale. Împlinirea profesională trece drept una din condiţiile prin care o persoană poate să devină fericită sau cel puţin utilă, să simtă că are o viaţă cu sens şi să-i crească stima de sine. Profesioniştii îşi urmăresc deopotrivă succesul financiar propriu şi competenţa. Uneori aceste două valori devin conflictuale. Dacă succesul se poate măsura în bani, uneori o corectă practicare a profesiei poate să fie în detrimentul succesului. În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are importanţă, în primul rând, pentru profesiile, obiectul cărora este omul.

Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în acelaşi domeniu. A exercita rolul de a coagula cerinţele comune ale unei profesii, întăreşte identitatea şi creşte stima de sine a membrilor unui grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin:

1) Expertiză în exercitarea unei profesii.

2) Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei.

3) Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.

4) Dedicaţia pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă.

5) Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională excesivă, arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului.

6) Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor profesionale.

3. Repere pentru un cod de deontologie profesională

Profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, ele trebuie să aibă consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimţământ este cerut la intrarea într-o profesie şi în lipsa lui persoana nu este acceptată sau, dacă îi încalcă principiile cadru, este exclus. Codul de etică poate fi definit prin mai multe moduri:

1. un ansamblu de prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale socio-profesionale; 2. o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o organizaţie trebuie să acţioneze şi să ia decizii; 3. un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comportamentele individuale şi de grup; 4. un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective şi principiile promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.

Exemple de documente cu rol de reglementare: Codul lui Hammurabi, Codul lui Manuc, Decalogul sau cele 10 porunci din Vechiul testament, Jurământul lui Hipocrat etc. Majoritatea codurilor etice identifică comportamentele aşteptate în cadrul relaţiilor sociale, recomandă evitarea acţiunilor improprii şi ilegale în munca desfăşurată şi recomandă relaţii bune cu clienţii. Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este guvernată o organizaţie. Dincolo de aceste elemente, codurile etice abordează probleme cum ar fi conflictele de interese, concurenţii, caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor, etc.

Managerul unei organizaţii persoana care poate formula politica etică a organizaţiei. Această politică etică depinde de filosofia personală a managerului, de cariera şi formaţia sa profesională. De obicei, elaborarea codurilor se face de obicei în echipă. Obiectivele organizaţiei sunt stabilite de către conducere. Tot conducerea numeşte, de obicei, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în comun valorile împărtăşite de membri, informaţii despre coduri similare cu obiective similare. Normele, credinţele sunt în general propuse, discutate şi definite de manageri şi un colectiv de lucru, iar apoi publicate şi distribuite angajaţilor, ţinându-se cont de nevoile şi specificul organizaţiei.

Modul în care codul etic este transpus în practică rămîne, până la urmă, la latitudinea managerilor şi a subordonaţilor. Codul etic rămâne valabil dacă toţi membrii organizaţiei îl respectă; când managerul nu acordă importanţă acestuia, cu siguranţă nici angajaţii nu vor urma prevederile sale.