Rețeaua națională de supraveghere

. CONSIDERAŢII GENERALE

In urma intensificării procesului de vătămare a pădurilor în ţările Central Europene si apoi în numeroase ţări din alte părţi ale Europei, Corpul Executiv al UN/ECE, în baza Convenţiei privind Poluarea Atmosferică Transfrontieră la Mare Distanţă (CLRTAP), a instituit în iulie 1985 Programul de Cooperare Internaţională privind Evaluarea si Supravegherea Efectelor Poluării Aerului asupra Pădurilor (ICP-Forests). In anul 1986 prin Regulamentul (EEC) nr. 3528/86 al Consiliului Uniunii Europene, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat Schema privind Protecţia Pădurilor împotriva Poluării Atmosferice. Sub auspicile CLRTAP si ale Regulamentului (EEC) nr. 3528/86 al Consiliului Uniunii Europene, a fost proiectată o reţea sistematică transnaţională cu o densitate de un sondaj la 25600 ha (16 x 16 km) prin care începând cu anul 1987 se fac evaluări anuale a stării de sănătate a pădurilor la scară mare cu o intensitate redusă de supraveghere la nivel de suprafaţă de probă permanentă (SPP) (Nivelul I). Rolul principal al acestei supravegheri la scară mare este de a cunoaste dinamica si distribuţia spaţială a pădurilor vătămate din Europa, de a realiza o bază de date privind starea coroanelor arborilor, informaţii privind starea solurilor si conţinutul în substanţe nutritive a acestora. Această reţea a fost extinsă gradual nu numai datorită cresterii numărului de state membre ale Uniunii Europene (UE), ci şi datorită participării ţărilor nemembre, ţări în care existau reţele naţionale de supraveghere forestieră coordonate de către ICP-Forests si care s-au racordat la reţeaua transnaţională în anul 1991 în urma Conferinţei Ministeriale privind Protecţia Pădurilor din Europa de la Strasbourg din decembrie 1990.

In prezent această reţea cuprinde aproximativ 5000 suprafeţe de probă permanente (SPP) în care sunt evaluaţi peste 100000 de arbori, acoperind aproximativ 200 milioane hectare din pădurile Europei. Extinderea schemei adoptate în anul 1986 de către statele membre ale Uniunii Europene a fost susţinută de Rezoluţiile nr. 1 si 3 ale Conferinţelor Ministeriale de la Strasbourg si Helsinki, prin care în anul 1994 s-a stabilit dezvoltarea unui program de supraveghere intensivă (Nivelul II) a factorilor ce afectează starea ecosistemelor forestiere inclusiv poluarea atmosferică (UN/ECE, ICP-Forests, 1997). Această reţea a fost dezvoltată pentru o mai bună înţelegere a inter-relaţiilor între poluarea atmosferică si impactul acesteia asupra stării de sănătate a pădurilor.

Prin această reţea nesistematică se înregistrează date precise privind extinderea si dezvoltarea numărului de poluanţi în corelaţie cu principalii parametri de caracterizare ai ecosistemelor forestiere (starea de sănătate a arborilor, starea solurilor forestiere, compoziţia chimică a frunzelor sau acelor, cresterea arborilor, parametri climatici, depuneri atmosferice), pe o perioadă de cel puţin 15 – 20 ani (F. Leourgeois, 1997; Q. Ponette, E. Ulrich, et. all., 1997; R. Ponce, E. Ulrich, F. Garnier, 1998). Asadar, în prezent la nivel european monitorizarea solurilor şi vegetaţiei forestiere pentru silvicultură se realizează la două niveluri:

• Nivelul I – constituit din reţeaua transnaţională (16 x 16 km)

si reţelele naţionale din 35 de ţări europene;

• Nivelul II – constituit din reţeaua de supraveghere intensivă.

Aceste niveluri de supraveghere a stării pădurilor din Europa sunt coordonate în strânsă cooperare de către UN/ECE prin ICP-Forests si de către UE prin Schema Uniunii Europene de Protecţie a Pădurilor împotriva Poluării Atmosferice (Fig 1).

În România ca în majoritatea ţărilor europene şi în concordanţă cu obiectivele ICP Forest al UN/ECE şi ale Schemei UE, sistemul de supraveghere forestieră se defăşoară atât la Nivelul I (reţeau naţională şi transnaţională) cât şi la nivelul II (reţeaua de supraveghere intensivă).

Implementarea sistemului de monitoring forestier în ţara noastră s-a realizat în baza Ordinului Adjunctului Ministrului Silviculturii nr. 96/1990, permanentizarea acestui sistem a fost asigurată prin decizia nr. 82/1991 a Directorului General al Silviculturii şi prin “Regulamentul de organizare si funcţionare a sistemului de monitoring forestier din România” aprobat în baza Ordinului nr. 249/1994 al Ministrului Apelor, Pădurilor si Protecţiei Mediului, iar instituţionalizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea pentru silvicultură a sistemului de monitorizare sol-vegetaţie forestieră prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG), nr.38/2002. De asemenea, funcţionarea si dezvoltarea activităţii de monitoring forestier este susţinută de Legea Protecţiei Mediului (nr. 137/1995) care cuprinde referiri la activitatea de monitoring integrat al mediului si de Codul Silvic (Legea nr. 26/1996).

2. MONITORIZAREA VEGETAŢIEI FORESTIERE DIN ROMÂNIA

2.1. Reţeaua naţională (4x4 km)

Reţeaua naţională de sondaje permanente, amplasată sistematic în toate pădurile ţării, are o densitate de 4 x 4 km (un sondaj la 1600 ha). Această reţea este destinată atât supravegherii anuale a stării de sănătate a arborilor din cuprinsul suprafeţelor de probă permanente (SPP) aferente sondajelor, cât şi inventarierii statistice a pădurilor la nivel naţional şi regional (din cinci în cinci ani). În această reţea nu se desfăşoară lucrări privind monitorizarea solurilor forestiere.

Un sondaj este alcătuit din două suprafeţe de probă permanente de formă circulară, amplasate la o distanţă de 30 m faţă de centrul SPP (pe direcţia E - V în terenuri plane şi pe curba de nivel în terenuri înclinate - fig. 1). Fiecare SPP conţine două cercuri concentrice cu razele de 7,98 m şi respectiv 12,62 m, în funcţie de mărimea diametrului de bază al arborilor din cuprinsul acesteia. Atât centrul sondajului cât şi centrele suprafeţelor de probă permanente sunt materializate prin borne de metal, lemn sau beton îngropate, capătul superior al acestora situându-se la 10 - 15 cm deasupra solului. Pentru facilitarea identificării bornelor sau a locului unde acestea au fost materializate (în cazul dispariţiei lor), la baza celui mai apropiat arbore şi pe faţa dinspre bornă se înscriu indicativele „Mi“ (pentru centrul sondajului „i“), „C1“ şi „C2“ pentru centrele SPP1 şi SPP2), precum şi distanţa exprimată în decimetri până la borne.

Numărul „i“ al sondajului este unic în cadrul unui ocol silvic şi corespunde „Listei de sondaje proiectate“ pe hărţile amenajistice ale unităţilor de producţie (UP). Conform acesteia, elementele de amplasare în teren a fiecărui sondaj sunt: unitatea amenajistică (ua) în care se află instalat sondajul, numărul celei mai apropiate borne amenajistice, unghiul format de direcţia „bornă amenajistică - Nord“ cu direcţia „bornă amenajistică - centrul sondajului“ (azimutul) şi distanţa de la borna amenajistică la centrul sondajului exprimată în metri. Traseul de la cea mai apropiată bornă amenajistică până la centrul sondajului este marcat prin puncte de vopsea materializate pe arbori la o distanţă care să permită vizibilitatea, dus - întors, la înălţimea ochiului.

In situaţia în care procedeul de materializare în teren a sondajului şi respectiv a suprafeţelor de probă permanente nu este respectat, precum şi în situaţia dispariţiei marcajelor, a indicativelor înscrise pe arbori, a centrelor sondajelor şi ale suprafeţelor de probă permanente, se va proceda după cum urmează:

• Materializarea în teren a sondajului pe baza informaţiilor înscrise în „Lista sondajelor proiectate“ la nivel de ocol, operatorul transpune pe harta amenajistică a UP, locul de amplasare a sondajului. Dacă în urma localizării pe hartă a sondajului, operatorul consideră că traseul de la borna amenajistică până la centrul sondajului este inaccesibil, acesta poate alege un alt traseu, accesibil, de la o altă bornă, determinând un alt azimut respectiv o altă distanţă până la centrul sondajului. Eventualele modificări ale elementelor de amplasare (nr.bornă, azimut, distanţă) se operează în lista sondajelor.