Anatomia Omului

I. STRUCTURA ORGANISMULUI

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor şi variatelor organe ale corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele organe şi structurile asociate lor acţionează împreună pentru a îndeplini funcţiile specifice ale organismului. În final, toate sistemele – şi celulele minuscule care sunt componentele de bază ale tuturor organelor şi ţesuturilor – sunt implicate în menţinerea sănătăţii şi a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezenţa unor factori constant variabili.

1. Organele:

Prin structură se înţelege modul în care anumite elemente sunt puse laolaltă pentru a forma organe. În cazul corpului uman, se poate vorbi despre această structură enorm de complicată având în vedere elementele ei de bază şi considerând modul în care se potrivesc împreună. Aceasta este, în esenţă, obiectul de studiu – descrierea formei şi a planului de organizare a corpului. Deoarece structura unui organ este în corelaţie cu funcţia sa, anatomia şi fiziologia sunt strâns legate .

Un organ reprezintă un element distinct, compus din diferite ţesuturi cu o structură şi funcţie specifice. De aceea reprezintă un element convenabil pe care se poate baza studiul corpului uman. Înaintea unei abordări în detaliu este necesară o privire asupra organelor importante ale organismului care sunt conţinute în trei mari cavităţi: craniul, toracele şi abdomenul.

a. Cavitatea craniană:

Craniul este constituit din două părţi: cavitatea craniană, care adăposteşte creierul; şi faţa care reprezintă un cadru de susţinere pentru ochi, nas şi gură.

Creierul umple complet cutia craniană. Creşterea lui este cea care determină forma craniului. Iniţial, oasele craniului sunt unite prin cartilaje, care permit mişcările oaselor. Cartilajul este înlocuit treptat de către os în primele 18-24 luni de viaţă, după care craniul devine rigid.

Creierul are aspectul unei mase moi de consistenţă gelatinoasă, care poate fi uşor strivită. Este învelit într-o membrană tisulară rezistentă, denumită duramater, şi aceasta, împreună cu oasele craniului, protejează creierul.

Totuşi, dacă creierul este lezat şi, prin urmare, este edemaţiat, ţesutul său poate fi în continuare distrus prin strivire la contactul cu învelişul osos exterior.

Cavităţile mai mici din craniu includ fosele nazale şi mult mai micile sinusuri sau cavităţi aeriene care comunică cu aceasta. Mandibula este considerată, de obicei, ca un accesoriu al craniului.

La baza craniului există mai multe orificii care permit trecerea arterelor, nervilor şi venelor. Cel mai mare dintre ele, denumit foramen magnum (gaura occipitală), este orificiul de intrare al măduvei spinării.

b. Cavitatea toracică:

Toracele sau pieptul este o cuşcă osoasă care conţine două din cele mai importante organe ale corpului: plămânii şi inima. Funcţia de bază a acestora este de a transfera oxigenul din aer la ţesuturi, unde este esenţial pentru procesele vitale.

Cuşca toracică este localizată imediat sub piele. Include în totalitate plămânii şi inima, inclusiv suprafeţele lor inferioare, şi are formă de clopot. Este articulată de coloana toracică şi este închisă de diafragm, muşchiul ce separă toracele de abdomen.

Între coaste există alţi muşchi denumiţi intercostali. În consecinţă, peretele toracic constituie o pungă musculară în formă de clopot – având drept suport coastele – care, prin mişcări de expansiune şi relaxare, este capabilă să absoarbă şi să elimine aerul din plămâni prin traheea care porneşte din torace spre gât.

Tot interiorul cavităţii este acoperit de o membrană denumită pleură. Membrane asemănătoare acoperă plămânii şi inima. Când pleura se inflamează, dă naştere stării cunoscute drept pleurezie.

Plămânul stâng şi drept ocupă majoritatea toracelui şi sunt conectaţi la trahee prin bronhiile principale.