Obiectul Antropologiei

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Obiectul Antropologiei.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 74 de pagini .

Profesor: Dabu Simona

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Antropologie

Extras din document

Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă. Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca studiu al omului. Depăşind viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un conglomerat sau o configuraţie de direcţii diferite de studiere a omului. Deseori definiţiile date antropologiei implică sintagma fiinţe umane, respectiv considerându-se că antropologia este studiul fiinţelor umane. În aceeaşi orientare, la diferiţi autori găsim definirea antropologiei ca ştiinţă a tuturor oamenilor şi mai nou, antropologia este definită ca ştiinţa umanităţii.

Antropologia a fost şi continuă să fie expresia şi rezultatul efortului statornic al omului de a se explica pe sine în relaţia sa deosebitoare şi, în acelaşi timp, asemănătoare cu celălalt, cu străinul. În consecinţă, ea a beneficiat de ceea ce s-a consemnat, în forme numeroase şi eterogene cu privire la experienţa, repetată mereu de-a lungul întregii istorii a umanităţii, a întâlnirii celuilalt.

În condiţiile relativei închideri a comunităţii umane străvechi, întâlnirea celuilalt a fost sporadică şi întâmplătoare. Pe măsura creşterii posibilităţilor şi necesităţii comunicării, a intensificării relaţiilor, a desfăşurării unui proces tot mai accelerat de globalizare, întâlnirea cu celălalt a devenit a sursă a cunoaşterii şi auto-cunoaşterii omului. Există două ipostaze extreme ale întâlnirii dintre „noi” şi celălalt: fascinaţia (magia străinului) şi repulsia. Acestea sunt expresii, pe de o parte, ale întâlnirii benefice a străinului, mitul eroului civilizator venit de pe alte meleaguri, de emanaţie divină, care intervine salutar în viaţa oamenilor, iar pe de altă parte, ale întâlnirii malefice, periculoase pentru că dizolvă cutume şi tradiţii, celălalt devenind inamic.

În consecinţă, întâlnirea cu celălalt a fost întotdeauna o provocare, ce a făcut posibilă şi aproape inevitabilă descoperirea culturii. Oamenii află că trăiesc într-un mediu cultural doar descoperind cultura celorlalţi. Ludwig von Bertalanffy constată acest lucru semnificativ cu referire la limbă: nu afli că vorbeşti o limbă decât descoperind că alţii vorbesc o altă limbă. Şi aşa cum atunci când traduci dintr-o limbă în alta intervine provocarea şi apoi descoperirea unui alt univers, propriu acelei limbi, dar şi implicit a unor posibilităţi şi valenţe noi ale proprii tale limbi, tot astfel, în întâlnirea dintre culturi, abia descoperind cultura celuilalt, a străinului, descoperi propria ta cultură. Omului, care fiinţează ca om în şi prin cultură, îi este extrem de greu să o conştientizeze ca atare: „este greu să fii peşte şi să descoperi existenţa apei” (Clyde Kluckhohn). Cultura devine vizibilă prin comparaţie, prin compararea modurilor distincte de a fi, de a vieţui, de a făptui ale oamenilor diverselor comunităţi.

Celălalt a fost la început „primitivul”. Aceasta este etapa antropologiei exotice. Privirea la distanţă părea inerentă antropologiei concepută, într-o manieră aproape exclusivistă drept ştiinţă a celorlalţi. Treptat însă s-a trecut de la studiul altor culturi la cercetarea propriei culturi. Moartea exotismului a fost însoţită de afirmarea tot mai pregnantă a ceea ce se desemnează prin termenul de antropologie nativă.

Întorcându-se către analiza propriei culturi, antropologul a putut depăşi exotismul pentru a atinge umanismul. Dar, pentru ca o antropologie autentic umanistă să poată vedea lumina zilei, era necesară abolirea distanţei dintre Sine şi Altul. Astfel, antropologia poate să treacă de la studiul oamenilor la o veritabilă ştiinţă a omului, devenind evident că privitorul, autorul privirii la distanţă, nu este posesorul unui punct de vedere general uman, ci purtătorul unei culturi la rândul ei particulare, asemenea culturii celui privit.

O dată ce altul, celălalt, a încetat să fie doar primitivul „sălbaticul”, „exoticul”, alterităţii externe i s-a alăturat alteritatea internă: orice minoritate dintr-o comunitate este o expresie a alterităţii. Ţăranul tradiţional, negrul, femeia, au fost receptaţi şi studiaţi ca expresii ale alterităţii interne, orientând interesul antropologului către propria cultură. Examinarea multiplelor ipostaze ale alterităţii externe şi interne a fost însoţită de mutaţii corespunzătoare la nivelul perceperii diferenţelor şi al valorizării lor. Sensibilă la ceea ce diferenţiază omul de semenii săi, ca şi de celelalte fiinţe, antropologia ar fi putut rămâne o simplă colecţionară de curiozităţi şi bizarerii. Adoptând însă o perspectivă comparativă ea a descoperit în alteritate, identitatea, în altul, asemănătorul, şi s-a definit, în consecinţă, drept ştiinţa asemănărilor şi deosebirilor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Obiectul Antropologiei.doc