Arhitectura Interbelica si Chestiunea Identitatii Colective

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Arhitectura Interbelica si Chestiunea Identitatii Colective.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 8 pagini .

Profesor: Augustin Ioan

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Arta

Extras din document

în 1937, România se prezenta la Expoziţia Universală de la Paris cu un pavi¬lion naţional proiectat de Duiliu Marcu. Aflat în imediata proximitate a unui cuplu de edificii atât de tensionat - pavilionul nazist (arh. Albert Speer) vs. cel stalinist (arh. Boris Iofan) - pavilionul regal român încerca să ţină pasul cu această defilare de clasicism epurat (stripped classicism). Este destul să privim cu luare aminte modificarea adusă de Duiliu Marcu Operei din Timişoara spre a înţelege şi tema pavilionului: un mare arc pe o elevaţie altfel absolut plană - arc de triumf, aşadar, cu semnificaţiile care derivă din folosirea tocmai a acestei figuri a arhi¬tecturii imperiale romane în anul de graţie 1937.

Aşa descris, doar prin faţada sa princi¬pală, pavilionul românesc ar fi însă profund incomplet. Aceea era doar faţada oficială. Către curtea interioară, acelaşi pavilion ne prezenta o faţadă de "prispă" neoromâ-nească, cu stâlpi de lemn şi arcatură de mănăstire oltenească în jurul unei fântâni maure1, pentru ca restaurantul adiacent să propună o decrispată arhitectură "modernă" (mai precis: post-Art Deco) de felul celei pe care acelaşi arhitect nu, dar mulţi dintre colegii săi români o profesau deja de peste un deceniu prin Bucureştii emancipaţi din jurul Parcului Bonaparte.

Ca într-un ciob holografic, în ezitările lui Marcu se pot străvedea ambiguităţile unei arhitecturi cu mai multe viteze, precum cea interbelică din România. Or, arhitectura, împreună cu pandantul ei localizator -urbanismul - sunt oglinzi mai degrabă fidele ale societăţii care le generează. Iată pentru ce, în textul care urmează, vom încerca să urmărim "detectivistic" aceste oglindiri imaginale spre a trage unele concluzii de

parcurs despre realitatea oglindită, care, între timp, a dispărut.

Retorica naţională: politici şi stiluri

în acest peisaj plural, pentru economia textului de faţă interesează în primul rând politicile şi mecanismele formale prin care ideea naţională, căreia artele şi arhitectura la finele secolului anterior nu doar i-au dat chip văzut, dar i l-au şi modelat cu osârdie, capătă combustie nouă prin unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat. Construirea unei retorici naţional(ist)e unifi¬catoare, pe care artele să o facă vizibilă în toate provinciile nou adăugate vechiului regat a fost de aceea o preocupare constantă a guvernelor interbelice şi, prin intermediul câtorva campanii promovate de acestea, a arhitecţilor români. Există în acest proces nuanţe, direcţii, răzgândiri2 şi "polenizări încrucişate"3 între stilurile vremii. Cu privire la amestecul aiuritor de stiluri (i.e. despre incoerenţa oraşelor româneşti), părerile arhitecţilor erau împărţite. Un arhi¬tect mai degrabă cunoscut în epocă, Florea Stănculescu, se pronunţa încă din acea vreme: "Şi oraşele noastre au acest aspect: jumătate cu...(stil românesc) şi jumătate cu...(stil modern). Cred că adevărul nu e nici de o parte şi nici de alta şi nici la mijloc."4 Dimpotrivă, arhitectul vedea viitorul într-o simfonie de "caractere" - ale diferitelor programe, zone ale oraşului şi edificii - cerând fiecare o identitate proprie: "Deci un oraş se va împărţi după aceste ca¬ractere. Iar arhitecţii trebuie să aibă con¬cepţii adequate (sic!) şi să dea caracterele construcţiilor, cartierelor şi oraşelor. Ne¬norocirea mare este amestecul de concepţii

pentru acelaş (sic!) program de construcţie şi pentru acelaş cartier chiar pe aceeaşi stradă.(...) Din această frământare şi con¬topire de concepţii poate va ieşi peste un secol, un stil, care cert, nu va semăna deloc cu românescul de astăzi şi sigur nici cu mod¬ernul de astăzi, dar va fi un stil. Şi cu atât mai meritoriu pentru generaţiile care îl vor fi cristalizat, dacă acest stil va avea rădăcinile în pământul ţării noastre şi va purta pecetea românească."5.

Dimpotrivă, G.M.Cantacuzino era mai degrabă sceptic în privinţa şanselor unui stil autohton croit doar din "zestrea artei polu-lare, cu vechile amintiri bizantine, cu darul decorativ al românului, cu spiritul său inventiv şi fantazia proprie"6, câtă vreme societatea însăşi nu îşi are precizate dezide¬ratele. Problema răspunsului la modernism este una reactivă: dacă va fi să fie un stil naţional, acela va fi răspunsul local dat modernităţii ubicue: "Vrând, nevrând, par¬ticipăm la o civilizaţie unitară care se întinde pretutindeni în lume.(...) Din efortul acesta de adaptare şi mai ales de asimilare se vor preciza, poate, în luptă cu forţele străine, şi mai mult adevăratele însuşiri ale sufletului românesc"7.

Există de asemenea o evidentă devenire în paralel, cu dinamici diferite, a pro¬gramelor cu combustie oficială (edificii ale administraţiilor centrală şi locală, edificii ale armatei, catedrale ortodoxe, palate şi reşedinţe regale, sau ale ierarhiei ecleziale ortodoxe) pe de o parte şi a celor promovate comunitar sau chiar privat (cartiere de locuinţe individuale, biserici de parohie, clădiri de birouri şi hale industriale) pe de altă parte. Edificiile din prima categorie sunt aşezate în poziţii privilegiate în oraş faţă de celelalte construcţii - care le ţin front sau doar fac pur şi simplu parte din textura urbană. Primele sunt "retrograde" stilistic în raport cu celelalte, câtă vreme, în afara aspectului de "ustensil", edificiile - ade¬vărată architectureparlante - aveau de "ros¬tit" şi textul subiacent despre stabilitate, ordine, ierarhie societală şi/sau cerească, sau despre unitate naţională. Cum provinciile nou adăugate statului român trebuiau cu deosebire apropriate prin "colonizarea" noilor edificii ale puterii româneşti în con¬texte urbane pre-existente, care nu le erau consângene, imaginile rezultate din aceste

compoziţii forţate vor păstra multă vreme un vădit sens politic.

Fisiere in arhiva (1):

  • Arhitectura interbelica si chestiunea identitatii colective.doc