Semiotica Vizualului

Imagine preview
(9/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Semiotica Vizualului.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier pdf de 98 de pagini .

Profesor: Conf. Univ.Dr. Dumitru Bortun, Preparator Univ. Teodor Borsa

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si cuprins iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Arte Plastice

Cuprins

Prefaţă / 4
I. INTRODUCERE: RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA
COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ / 5
A. NOŢIUNI DE SEMIOTICĂ ŞI TEORIA LIMBAJULUI
II. Abordarea semiotică a comunicării / 11
1. Şcoala proces / 13
2. Şcoala semiotică / 12
III. Comunicare şi limbaj / 32
1. Atitudini faţă de limbaj; concepţii despre natura limbajului / 33
2. Cotitura lingvistică / 38
B. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
V. Bariere în comunicarea interculturală / 57
1.Tehnicile de problematizare şi paradigmele culturale / 57
2. Referenţialele culturale şi/sau ideologice / 62
VII. Condiţii de realizare a comunicării interculturale / 74
1. A treia cultură / 74
2. Schimbarea referenţialelor / 78
BIBLIOGRAFIE / 83
ANEXE / 93

Extras din document

I. INTRODUCERE: RAPORTUL DINTRE

CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre

cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu,

a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice - mai precis, al cercetării medicale,

căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel,

iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică

prealabilă a simţului comun; saltul de la “alchimie” la “chimie”, adică saltul de la opinie

(doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este

posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. Instruirea nu este doar

un proces cantitativ, de acumulare a cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de

restructurare a gândirii, de schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de

schimbare a paradigmei. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston

Bachelard, tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În

acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a

gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie

permanentă1.

Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul

mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei

cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este

“utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate)2.

Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită (nespecializată) şi

limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor convenţii

explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline - de pildă, cel simbolic, de tip

logic sau matematic).

Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu

îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche,

dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă

epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană3.

Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de

comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere

reciprocă între cele două forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei

modernă, să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă

a filosofiei, să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către

simţul comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică.

Problema centrală în raportul cunoaştere comună - cunoaştere ştiinţifică o reprezintă

problema raportului continuitate-discontinuitate.

Partizanii continuităţii afirmă că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune,

deosebindu-se de ea doar cantitativ, prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă,

consecvenţă şi eficienţă. Exponentul acestei teorii, E. Meyerson, spunea că “lumea simţului

comun este creată printr-un proces analog aceluia care produce teoriile ştiinţifice” (1). In

opinia lui Meyerson, întreaga cunoaştere ştiinţifică îşi are punctul de plecare în datele

simţului comun, nefiind decât o prelungire a acestuia; deosebirea stă doar în faptul că simţul

comun este rezultatul unui proces inconştient. În viziunea lui, lumea simţului comun

reprezintă “o primă şi foarte grosolană schiţă a unui sistem ştiinţific” (altfel spus, toţi oamenii

ar fi nişte oameni de ştiinţă in nuce). Această concepţie se înrudeşte cu concepţiile

preformiste (de pildă, cele din biologie), unde se afirmă ideea că fazele ulterioare ale evoluţiei

sunt conţinute, prefigurate, în fazele anterioare (2, p. 166).

Nu vom insista aici asupra concepţiei lui Meyerson şi nici asupra criticii la care o supune

unul dintre cei mai importanţi partizani ai discontinuităţii, Gaston Bachelard (3). Vom arăta

numai că diferenţele dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi

importante, încât teza discontinuităţii pare mai rezonabilă, fiind mai aproape de experienţa

practicii ştiinţifice. De altfel, concepţia lui Gaston Bachelard, elaborată în primele decenii ale

secolului XX, a fost confirmată de evoluţia ulterioară a ştiinţei. Prezentăm pe scurt această

concepţie, încercând o sistematizare de ordin didactic a analizei întreprinse de filosoful român

Vasile Tonoiu (2, pp.156-180).

a. Valoarea experienţei. Experienţa imediată şi uzuală are caracter tautologic. Ea se

dezvoltă în domeniul cuvintelor şi al definiţiilor verbale, lipsindu-i perspectiva erorilor

rectificate. Enunţurile au un caracter vag şi ambiguu, care le protejează faţă de “faptele

recalcitrante”, care le contrazic şi chiar faţă de infirmările da natură logică.

Experienţa ştiinţifică nu este adevarată în mod plat, fără să contrazică experienţa comună.

Cunoştinţa ştiinţifică, chiar empirică fiind, este rezultatul unei construcţii raţionale, căci

observaţia ştiinţifică are în spatele ei o teorie4. Acesta este unul dintre motivele pentru care

adevărurile ştiinţifice sunt adeseori paradoxale din perspectiva cunoaşterii comune, iar

câteodată chiar absurde, imposibil de gândit sau de imaginat în cadrele acesteia.

b. Valoarea metodologică. Compusă din observaţii neierarhizate, experienţa comună nu

poate fi verificată în sensul strict al cuvântului. Un enunţ din experienţa comună, oricât ar fi

de realist, nu poate fi un adevăr; în cel mai bun caz, el este un adevăr inutil, deoarece nu se

integrează într-un sistem general de adevăruri, deci nu este legat de o metodă generală de

experimentare. De regulă, o astfel de observaţie (neintegrată teoretic, neierarhizată) este

formulată într-o falsă perspectivă de verificare. Astfel, valoarea ei metodologică este foarte

scăzută, aproape nulă.

Dimpotrivă, cunoştiinţele obţinute pe calea cunoaşterii ştiinţifice sunt “asigurate

metodologic”, în sensul că sunt formulate într-un fel care permite verificarea lor. Altfel spus,

ele sunt decidabile (se poate decide asupra valorii lor de adevăr), spre deosebire de cele

obţinute prin cunoaşterea comună, care sunt indecidabile (nu se poate şti cu certitudine dacă

sunt adevărate sau false). De aceea, Gaston Bachelard spunea: în ştiinţa adevărurile se leagă

apodictic, în timp ce erorile se îngrămădesc asertoric. Fiecare cunoştinţă îşi găseşte locul sau

şi se leagă cu vecinii săi". Cu alte cuvinte, în ştiinţă, adevărurile se grupează în sistem, iar

erorile se pierd într-o magmă informă. În cunoaşterea comună, şi erorile se leagă apodictic

(adică logic). De aceea, aici ignoranţa are un caracter sistemic; în ştiinţă, doar adevărurile au

acest caracter.

c. Obiectul cunoaşterii. Obiectul decupat în cunoaşterea comună localizează nu atât un

lucru într-un univers de lucruri, cât un nume într-un vocabular (şi acesta, mai mult sau mai

puţin riguros). De aceea, în ciuda aparentei sale concreteţi, obiectul cunoaşterii comune

rămâne adesea o abstracţie mută, care nu spune aproape nimic despre determinaţiile sale

concrete. De cele mai multe ori, vocabularul limbajului comun reprezintă un “obstacol

epistemologic” (Bachelard), adică o barieră în calea cunoaşterii obiective. Acest lucru a fost

demonstrat cu prisosinţă de Ludwig Wittgenstein

Fisiere in arhiva (1):

  • Semiotica Vizualului.pdf