Asigurări

1.1. Necesitatea activităţii de asigurare în ţara noastră

Nevoia de protecţie a oamenilor a existat întotdeauna, întrucât în decursul vieţii, se acumulează o serie de bunuri, de valori, care pot dispărea dintr-o clipă în urma unui furt, a unui incendiu sau a unui cutremur. Pe de altă parte, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi şi ele afectate, putând duce la imposibilitatea desfăşurării unei activităţi în scopul obţinerii unui venit. Cu toate acestea, există grade diferite de dezvoltare a asigurărilor de la o ţară la alta, nivelul de dezvoltare economică a ţării fiind un factor important de extindere a asigurării. În ţările dezvoltate, asigurările reprezintă o parte a tradiţiei şi educaţiei, în timp ce în România, suntem departe de a vorbi de o educaţie la nivelul întregii populaţii în acest domeniu. În plus, alături de lipsă de informare şi mentalitate, se adaugă şi un factor obiectiv, şi anume lipsa resurselor financiare, care să fie orientate spre economisire în domeniul asigurărilor sau spre protecţie.

Este necesar ca oamenii să cunoască evenimentele generatoare de pagube, pentru a le preveni sau a se pune la adăpost. Aceste cauze care produc pagube se pot grupa în două mari categorii:

- cauze independente de voinţa oamenilor, care au un caracter obiectiv, cum sunt forţele naturii, care nu pot fi controlate de om (cutremure, uragan, incendii, trăsnete, furtună, grindină, deces etc.);

- cauze legate de comportamentul oamenilor, care au un caracter subiectiv, cum ar fi comportamente (neglijenţă, imprudenţă, nervozitate etc.) care conduc la accidente, invalidităţi, incendii, intoxicaţii etc.

Datele statistice evidenţiază pagubele imense pe care le pot provoca calamităţile naturale. În totalul accidentelor la care sunt expuşi oamenii, accidentele de circulaţie şi de muncă au ponderea cea mai mare.

În concluzie, pericolele la care sunt expuşi oamenii şi bunurile sunt numeroase şi variate şi demonstrează necesitatea şi importanţa activităţii de asigurare.

1.2. Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva calamităţilor naturii şi accidentelor

Pentru preîntâmpinarea evenimentelor viitoare generatoare de pagube, denumite riscuri, oamenii apelează la mai multe căi sau forme de protecţie.

I. Cea mai răspândită formă de protecţie este aceea prin care oamenii întreprind o serie de măsuri, de ocrotire gospodărească a bunurilor şi sănătăţii lor. Astfel, se caută evitarea riscului sau prevenirea lui, prin anumite măsuri care să împiedice producerea lui, cum ar fi: măsurile de îndiguire sau regularizare a unor cursuri de apă; reducerea surselor de poluare a mediului înconjurător; realizarea unor locuinţe solide; aplicarea unor tratamente profilactice pentru oameni şi animale; renunţarea la creşterea unor specii de animale în zonele predispuse la îmbolnăviri etc. Pe de altă parte, dacă riscul s-a produs, se caută întreprinderea de măsuri care să limiteze pagubele. De exemplu, localizarea şi stingerea incendiilor, înălţarea de diguri pentru protejarea localităţilor şi obiectivelor economice sau de altă natură în caz de inundaţii etc.

Însă, oricât de eficiente ar fi măsurile întreprinse prin ocrotirea gospodărească, ele au numai capacitatea de a limita frecvenţa riscurilor şi proporţiile pagubelor. De aceea, trebuie create anumite rezerve materiale şi resurse băneşti în vederea acoperirii eventualelor pagube.

II. Rezultă o altă formă de protecţie a oamenilor, şi anume formarea unor fonduri de rezervă în mod descentralizat (autoasigurarea) sau centralizat.

Autoasigurarea este o metodă de creare autonomă şi descentralizată a unor fonduri de rezervă, care sunt destinate acoperirii pagubelor provocate de fenomene neprevăzute. Gradul de compensare a pierderilor suferite şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie întrerupt depind de mărimea fondului constituit. Teoretic, aceste fonduri ar trebui să fie egale cu valoarea întregului patrimoniu al persoanei fizice sau juridice, iar la ansamblul economiei naţionale, cu valoarea întregii avuţii a societăţii. Însă, constituirea practică a fondurilor la acest nivel este imposibilă şi ineficientă, iar acestea trebuie să aibă şi un anumit grad de lichiditate, pentru a fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care au fost constituite.

Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, întrucât nu se bazează pe o relaţie contractuală, nu există păţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu are la bază principiul mutualităţii, care este obligatoriu în asigurare.

Fondurile de rezervă centralizate se constituie la nivelul bugetului statului, la partea de cheltuieli care pot deveni fonduri de asigurare în momentul în care sunt utilizate pentru acoperirea unor pierderi provocate de evenimente neprevăzute producătoare de pagube economiei naţionale. Această metodă prezintă o importanţă redusă, având în vedere tendinţa de reducere a ponderii proprietăţii de stat în favoarea proprietăţii private.

III. Cea mai importantă formă de constituire a fondurilor destinate acoperirii pagubelor produse de diferite riscuri se realizează prin intermediul societăţilor de asigurare şi reasigurare. Această formă se caracterizează prin aceea că fondurile se constituie în mod descentralizat pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate (denumite prime de asigurare) şi se utilizează în mod centralizat (la nivelul societăţii de asigurare şi reasigurare) pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi. Cu alte cuvinte, pierderile suferite de asiguraţi se repartizează asupra tuturor participanţilor la constituirea fondurilor.

Posibilităţile de întâmpinare a riscurilor sub cele trei forme prezentate mai sus nu se exclud, ci se completează reciproc, acţionând împreună, în acelaşi scop, fiecare însă cu specificul său.

1.3. Ce este asigurarea?

Asigurarea constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un acord de voinţă (un contract de asigurare) încheiat între asigurător şi asigurat (cele două părţi principale ale contractului de asigurare), prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (sau suma asigurată în cazul asigurărilor de persoane) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare.

În literatura de specialitate sunt formulate accepţiuni diferite în ce priveşte conceptul de asigurare.

Astfel, definiţia dată asigurării de profesorii universitari Iulian Văcărel şi Florian Bercea este: „asigurarea exprimă relaţii de distribuire a valorii adăugate brute, relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporală, precum şi onorării obligaţiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi.