Asigurări de Persoane

1. Asigurările de viaţă – componentă a asigurărilor de persoane

1.1. Delimitări şi interferenţe privind asigurările de persoane

Una dintre preocupările majore ale oamenilor a fost şi este aceea de a preleva o parte

din resursele de care dispun pentru a se asigura din punct de vedere material în cazul unor

evenimente considerate ca riscuri sociale, cum ar fi: bătrâneţea, boala, accidentele, şomajul.

Dacă resursele alocate acestui scop se constituie şi se utilizează în mod independent,

măsurile de prevedere respective constituie un fapt personal, nu sunt raporturi între individ şi

societate şi nu au conţinut juridic. Dacă însă asemenea măsuri de prevedere se realizează prin

structuri organizatorice constituite în cadrul colectivităţii, este vorba de un sistem de protecţie

socială, implicând relaţii sociale, reglementate juridic.

Conceptul de asigurare este utilizat nu numai ca referire la activitatea societăţilor

comerciale de asigurare sau a organizaţiilor mutuale de asigurare, ci şi în legătură cu

asigurările sociale.

Problema distincţiei între asigurările sociale şi asigurările de persoane practicate de

societăţile de asigurare (denumite mai jos asigurări de persoane) este reflectată atât în

literatura de specialitate străină, cât şi în cea autohtonă. Astfel, într-o lucrare de specialitate 1

se arată că între aceste două componente ale protecţiei sociale există atât asemănări, cât şi

deosebiri. Pe linia interferenţelor, ambele exprimă acelaşi tip de raporturi economice – de

distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute. Scopul lor este acelaşi – constituirea unor

fonduri destinate protecţiei persoanelor fizice în ipoteza pierderii capacităţii de muncă din

cauzele susmenţionate. În plus, ambele sunt legate de viaţa şi longevitatea fiinţei umane,

operaţiunile lor putând fi considerate ca operaţiuni viagere.2

Dar între asigurările sociale şi cele de persoane există şi o serie de deosebiri:

• formarea şi distribuirea fondurilor în cele două subsisteme de protecţie au loc pe căi

şi prin mijloace diferite;

• în asigurările sociale, fondurile respective se formează prin contribuţia, în proporţii

diferite de la o ţară la alta, a salariaţilor, agenţilor economici şi a statului, fiind utilizate

pentru plata pensiilor, indemnizaţiilor şi ajutoarelor specifice;

• în asigurările de persoane, fondurile de asigurare se formează prin contribuţia

asiguraţilor, iar destinaţiile lor diferă de cele din asigurările sociale;

• în cadrul asigurărilor sociale, unii dintre participanţii la constituirea fondurilor

(statul, agenţii economici) nu sunt şi beneficiarii acestora, în timp ce în asigurările de

persoane cei care participă la formarea fondurilor specifice sunt şi beneficiari ai acestora;

• extinderea protecţiei prin asigurările sociale nu antrenează obligatoriu şi sporirea

contribuţiei salariaţilor, în timp ce la asigurările de persoane amplificarea riscului asigurat –

odată cu înaintarea în vârstă, de exemplu – conduce la creşterea contribuţiei asiguraţilor. Ca

urmare “la asigurările sociale solidaritatea naţională tinde să înlocuiască solidaritatea dintre

membrii comunităţii de risc ” de la asigurările de persoane. 3

Pe de altă parte, asigurările de persoane acţionează în completarea asigurărilor

sociale, atât pentru persoanele cuprinse în acest din urmă subsistem, dar care apelează la o

protecţie suplimentară, cât şi pentru acele categorii de populaţie care nu beneficiază de

sprijinul acordat prin asigurările sociale.

În afara celor menţionate, considerăm că există şi alte elemente de interferenţă,

respectiv de distincţie, între asigurările de persoane şi asigurările sociale.

Un asemenea element comun este însăşi noţiunea de asigurare, care implică, în

ambele cazuri, existenţa riscului, a primei (contribuţiei) asiguratului şi a prestaţiei

asigurătorului.

Pe de altă parte considerăm necesare şi alte delimitări de ordin conceptual (fig. 1.1.).

În sinteză, protecţia persoanelor fizice faţă de anumite riscuri se realizează prin:

• sistemul securităţii (protecţiei) sociale, care la rândul său cuprinde:

• asigurările sociale, reprezentate în plan instituţional prin organizaţii de stat sau cu

caracter privat (fonduri de pensii etc.);

• asistenţă socială;

• sistemul asigurărilor de persoane, realizat în plan instituţional prin societăţi

comerciale specializate şi organizaţii de tip mutual.

Protecţia socială, înglobând asigurările sociale şi asistenţa socială, este definită ca

“ansamblu de acţiuni, decizii şi măsuri întreprinse de societate pentru prevenirea , diminuarea

sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale asupra condiţiilor

de viaţă ale populaţiei.”4,5 La început (secolul al XIX-lea) protecţia socială avea în vedere

numai aspecte de asigurări sociale, măsurile de asistenţă socială apărând ulterior, protecţia

socială fiind denumită şi “securitate socială” termen utilizat pentru prima oară în 1935 în

S.U.A.

Spre deosebire de asigurările sociale, care au o sferă de cuprindere mai restrânsă,

datorită existenţei calităţii de asigurat, condiţionată la rândul ei de calitatea de salariat, de

achitarea unei contribuţii etc., asistenţa socială are o arie de cuprindere mai largă. 6 Asistenţa

socială are la bază conceptul de nevoie, considerat mai larg decât cel de risc. Aceasta face ca

ea să aibă un caracter atotcuprinzător, universal, deoarece nevoia, odată dovedită, permite

accesul la asistenţă socială a tuturor celor cu dificultăţi materiale, a tuturor categoriilor de

populaţie defavorizate.

Asigurările sociale sunt definite ca un “sistem de ocrotire, de protecţie şi ajutorare a

cetăţenilor activi, a pensionarilor şi membrilor de familie, care constă în acordarea de către

stat sau anumite organizaţii de indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă, la tratament

balnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate

de muncă sau în alte cazuri când ajutorarea este necesară.”7 Există şi alte definiţii care privesc

asigurările sociale ca o verigă a sistemului financiar şi de credit 8ori ca instituţie juridică. 9