Riscuri în asigurări

2.1. Teoria riscului şi incertitudinii şi reflectarea sa în asigurări

Incertitudinea constituie una dintre coordonatele fundamentale ale lumii în care trăim. După cum arăta J.K. Galbraith, lumea trăieşte în prezent la vârsta incertitudinii . Mai mult, se poate aprecia că dezvoltarea societăţii contemporane s-a putut realiza prin decizii luate în condiţii de incertitudine, cu asumarea unor riscuri.

Dezvoltarea economică şi socială modernă are loc într-o lume în care incertitudinea, probabilitatea şi riscul sunt condiţii date, producătoare de reale posibilităţi şi opţiuni. Astfel, în termeni economici, procesul de producţie este decis întotdeauna ex ante, iar incertitudinea cu privire la rezultatul său poate fi redusă până la un nivel minim. Dar confruntarea cu cererea are loc ex post, după luarea iniţiativei de a produce, în condiţii fireşti de incertitudine. Indiferent de precauţiile luate, va rămâne o marjă de incertitudine şi „cu cât este mai important efortul, cu atât va fi mai mare această marjă de incertitudine sau de imprevizibilitate, dat fiind faptul că este luat în considerare timpul real, cel al fiinţelor vii“ .

Din punct de vedere filozofic, există două posibilităţi de a aborda incertitudinea. Ea poate fi considerată ca o reflectare a ignoranţei oamenilor, a imposibilităţii de a înţelege ordinea naturală a lucrurilor. De asemenea, incertitudinea poate fi privită ca o parte integrantă a realităţii, plasând hazardul în centrul fenomenelor şi proceselor din natură şi societate, concepţie ilustrată de principiul indeterminării formulat de Heisenberg în fizica modernă . În primul caz, se acceptă că probabilitatea producerii fenomenelor este obiectivă, ea fiind valoarea limită către care tinde frecvenţa unui eveniment pe măsură ce numărul experimentelor creşte. În al doilea caz, se consideră că probabilitatea este eminamente subiectivă, rămânând la aprecierea fiecărui individ, în condiţiile de informaţie incompletă ale fiecăruia.

Conceptul de probabilitate obiectivă stă la baza distincţiei între situaţiile de risc şi situaţiile de incertitudine, formulată de Frank Knight în anul 1921 . După el, situaţiile de risc sunt caracterizate prin faptul că probabilităţile obiective (frecvenţele de producere) sunt cunoscute, caz în care se poate folosi această informaţie pentru compensarea riscurilor individuale.

Situaţiile de incertitudine apar când:

- probabilităţile obiective sunt necunoscute şi decidentul recurge la aprecierile sale subiective asupra realităţii fiecărui risc;

- probabilităţile obiective sunt cunoscute, dar o anumită situaţie concretă are prin ea însăşi un caracter unic, făcând, de asemenea, necesare aprecieri subiective.

Aşadar, incertitudinea ar putea fi definită ca o situaţie de ignoranţă asupra mediului înconjurător pentru care probabilităţile obiective sunt necunoscute .

Emergenţa teoriei riscului şi incertitudinii se datorează nevoii de îmbunătăţire a modelelor care explică funcţionarea economiilor contemporane. Asistăm, începând din al doilea deceniu al secolului trecut, la dispariţia din aceste modele a premisei de certitudine, de clarviziune a agenţilor economici, în timp ce a câştigat şi câştigă teren ipoteza acţiunii indivizilor şi entităţilor economice în condiţii de viitor incert şi în situaţii de risc.

Această modificare de viziune a avut consecinţe benefice asupra cadrului cercetării economice şi al aplicaţiilor concrete. Ea a permis abordarea unor fenomene greu de explicat în condiţii de certitudine, ca de exemplu a faptului că întreprinzătorii nu sunt întotdeauna interesaţi să-şi maximizeze profitul. De asemenea, a asigurat o mai bună cunoaştere a comportamentului indivizilor şi agenţilor economici, în situaţiile în care un rol esenţial îl are hazardul, mai ales în domeniul financiar, unde acţionează riscul bursier sau riscul cursului de schimb, dar şi în alte domenii, ca cel al resurselor de muncă sau al exploatării resurselor naturale. În sfârşit, dezvoltarea teoriei riscului şi incertitudinii a permis integrarea în modelele de echilibru general a unor domenii de activitate bazate pe incertitudine, ca pieţele financiare şi asigurările.

În acest cadru, societăţile de asigurare au o poziţie deosebită. Până acum câteva decenii, exista încă o anumită delimitare între lumea asigurărilor şi ştiinţa economică , datorită a două cauze fundamentale.

O primă cauză este slaba preocupare a asigurătorilor pentru problemele economice propriu-zise. Într-un mediu economic şi social relativ stabil, asigurătorii au fost preocupaţi, mai degrabă, de probleme juridice, cum sunt cele legate de reglementarea conduitei în afaceri şi a raporturilor cu asiguraţii, de redactarea poliţelor de asigurare sau a tratatelor de reasigurare. De asemenea, au avut prioritate problemele actuariale, vizând calculul probabilităţilor ca etapă a fixării nivelului primelor. În schimb, preocupări cu caracter economic ca vânzarea produselor, costul acestora, debuşeelor nu au avut acuitatea din alte sectoare de activitate economică sau au fost chiar neglijate. O explicaţie a acestui fenomen este dată şi de natura specifică a produsului din asigurări şi a organizării ofertei acestuia. Astfel, pe fondul concurenţei între asigurători intervine o anumită solidarizare între aceştia, prin funcţionarea reasigurărilor şi a retrocesiunilor; dificultăţile contractului şi vânzării directe a produselor sunt atenuate de existenţa unui puternic sistem de intermediari în asigurări (agenţi generali, brokeri). În plus, clientul este constrâns – mai mult decât în alte sectoare – să cumpere produse de asigurare, fie datorită unor obligaţii legale, fie datorită presiunii tacite a partenerilor economici şi sociali .

O a doua cauză o constituie faptul că teoria economică tradiţională care nu a avut în vedere problematica incertitudinii, nu a avut nici motivaţia de a aborda analiza societăţilor de asigurare. Deşi s-au elaborat în anii 1950-1975 studii serioase asupra economiei asigurărilor, datorate unor specialişti ca Pfeffer, Mahr, Farny, Carter, acestea nu au reuşit să integreze asigurările în teoria economică generală, aşa cum este meritul unor lucrări mai recente, bazate pe utilizarea conceptelor fundamentale ale teoriei riscului şi incertitudinii. Contribuţii importante în acest sens au adus lucrările lui Kenneth Arrow, Karl Borch, Roland Eisen etc. şi mai recent cele datorate lui Louis Eeckhoudt şi Christian Gollier . În acest fel, sciziunea între modelele de echilibru din teoria economică tradiţională şi economia asigurărilor tinde să dispară, iar importanţa aplicării teoriei riscului şi incertitudinii în asigurări este unanim recunoscută. Încă din anul 1968, Hammond afirma că „a studia asigurările fără a studia mai întâi riscul şi incertitudinea este acelaşi lucru cu a studia medicina fără a înţelege anatomia“ .

Teoria economică a riscului şi incertitudinii se bazează pe o serie de concepte fundamentale: speranţa de utilitate; ipotezele asupra atitudinii faţă de risc (aversiune, preferinţa şi indiferenţă faţă de risc); riscul cursului de schimb etc.

Criteriul de opţiune bazat pe maximizarea speranţei de utilitate a fost elaborat încă din 1732, de către Daniel Bernoulli şi dezvoltat ulterior, începând cu J. von Neumann şi O. Morgenstern, în anul 1944. Speranţa de utilitate este un model de comportament în condiţii de incertitudine care constă în faptul că indivizii iau – în prezenţa riscului – decizia care le maximizează speranţa unei funcţii a bogăţiei lor finale (speranţa de câştig).