Medii de Stocare Optice

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Medii de Stocare Optice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 14 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Automatica

Extras din document

Există în esenţă două tipuri de dispozitive de stocare pe disc pentru calculatoare: magnetice şi optice. Memoria magnetică este reprezentată de discheta standard şi de hard-disk-uri care sunt instalate în majoritatea PC-urilor. Stocare de disc optic este asemănătoare cu stocarea magnetică ca funcţionalitate de bază, dar se citeşte şi se scrie informaţia prin folosirea luminii (de aici si denumirea de mediu optic) în loc de magnetism. Deşi cele mai multe dispozitive de stocare magnetice sunt complet capabile de scrieri şi citiri repetate, multe medii de stocare optice sunt uneori read-only sau write-once.

Unele medii combină tehnici magnetice şi optice folosind fie un sistem de ghidare optic (numit servo laser) pentru a poziţiona capul de citire/scriere sau un laser pentru încălzirea discului astfel încât data să poate fi scrisa magnetic astfel polarizând unele zone ale pistei, care pot fi citite cu un laser la intensitate mică, precum la unităţile magneto-optice.

La un moment s-a crezut că stocarea optică o va înlocui pe cea magnetică, ca mediul principal de stocare. În orice caz stocarea optică a demonstrat că este mult mai lentă şi are densitate de informaţie mult mai mică decât stocarea magnetică şi este potrivită mai mult pentru mediile portabile. Astfel stocarea optica este folosită mai des pentru backup sau pentru arhivare precum şi ca un mecanism prin care programele sau datele sunt încărcate pe mediul magnetic (kituri de instalare). Stocarea magnetică este mult mai rapidă şi este capabilă să memoreze mai multă informaţie decât mediile optice în aceleaşi spaţiu, este mai potrivita pentru stocarea datelor online şi nu va fi înlocuită de mediile optice în viitorul apropiat.

Cea mai promiţătoare dezvoltate în domeniu optic a avut-o unităţile DVD rewritable care devin ieftine, înlocuind unităţile CD-RW, asigurând un mediu optic de mare capacitate pe care să se distribui sau să se salveze date. În ziua de azi aproape orice sistem are o unitate optica majoritatea au DVD-RW.

Standardele pentru tehnologiile optice pentru calculatoare sunt împărţite în 2 mari categorii:

- CD (CD-ROM, CD-R, CD-RW)

- DVD (DVD-ROM, DVD-RAM, DVD-RW, DVD-R, DVD+RW, DVD+R)

Atât unităţile de stocare CD cât şi cele DVD provin din standarde foarte utilizate în divertisment; un dispozitiv pentru CD poate reda muzica şi dispozitivele pentru DVD pot reda filme care pot fi închiriate sau vândute. În orice caz unităţile pentru calculatoare care folosesc aceste medii oferă mai multe caracteristici adiţionale.

1. Tehnologiile optice pentru CD

Prima unitate optică de stocare care a devenit un standard al calculatoarelor a fost CD-ROM. CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) este un mediu de stocare de pe care se poate doar citi şi are la baza formatul CD-DA (Compact Disc Digital Audio) care a fost primul format pentru CD. Alte formate precum CD-R (CD Recordable) şi CD-RW (CD ReWritable) cresc posibilităţile formatului Compact Disc-ului făcându-l inscriptibil. După cum vom vedea mai târziu în acest capitol tehnologii precum DVD (Digital Versatile Disc) permit stocarea mai multor date pe un disc de aceleaşi dimensiuni.

Unitţăile CD-ROM au fost considerate echipament standard pe majoritatea PC-urilor pentru mulţi ani. Principala excepţie la această regulă o reprezentau calculatoarele conectate în reţea cărora de obicei le lipsea această unitate.

Discurile CD-ROM sunt capabile să înregistreze până la 74 sau 80 de minute audio de înaltă calitate (depinzând de tipul de disc utilizat). Dacă se foloseşte pentru date tradiţionalul disc de 74 de minute poate stoca 650MiB (sau 682MB), iar mai recentele discuri de 80 de minute pot stoca până la 700MiB (sau 737MB). O combinaţie de muzica şi date poate fi stocata pe o singură faţă a unui disc de plastic de 120mm (4.72") în diametru 1.2mm (0.047") grosime.

CD-ROM are aceeaşi formă (formă fizică şi aşezare) a compact discului audio CD-DA şi poate fi introdus într-un player audio normal. De obicei acesta nu funcţionează, deoarece player-ul citeşte informaţia de ”subcode”, care indică faptul că CD este de date şi nu unul audio. Accesarea datelor de pe un CD-ROM folosind un calculator este mult mai rapida decât de pe un disc floppy dar mai lentă decât de pe un hard-disk modern. Termenul de CD-ROM se refera la disc şi la unitatea pe care le poate fi citit.

Deşi doar câteva duzini de discuri CD-ROM sau titluri au fost puse în circulaţie până în 1988, în momentul de fata exista milioane de titluri care conţin date şi programe de la statisticile agricole mondiale până la aplicaţii didactice. Firme particulare, birouri locale şi guvernamentale şi mari corporaţii pun în circulaţie mii de titluri de uz limitat. Ca unul exemplu, spaţiul de depozitare şi cheltuiala pe care multe companii le dedicau întreţinerii bibliotecii de cărţi de telefoane poate fi acum înlocuit cu două discuri conţinând lista telefoanelor pentru toate State Unite.

2. CD - Scurtă istorie

În 1979, corporaţiile Philips şi Sony şi-au unit forţele pentru a crea standardul CD-DA (Compact Disc - Digital Audio). Philips dezvoltase deja un player cu laser, iar Sony avea un deceniu experienţă de cercetare în domeniul înregistrărilor digitale. Aceste 2 companii au ajuns la un compromis şi au formulat un singur standard pentru tehnologia audio digitală.

Philips a contribuit mai mult la modelul fizic care era asemănător cu cel al formatului LaserDisc pe care l-a creat anterior în ceea ce priveşte folosirea „denivelărilor” de pe disc care sunt citite cu ajutorul laserului. Sony a contribuit la circuitele şi convertoarele digital-analogice şi în special la codarea digitala şi la algoritmii de corecţie al erorilor.

În anul 1980 companiile au anunţat standardul CD-DA care a răman cunoscut şi ca Red Book / Cartea Roşie (numit astfel deoarece coperta documentului era roşie). Cartea Roşie cuprindea specificaţii pentru înregistrare, testare şi cel mai important toate dimensiunile fizice 120mm (4.72") pe care le ştim în prezent. Aceasta dimensiune de 74min conform legendei a fost alează pentru a asigura înregistrarea Simfoniei a 9-a a lui Beethoven fără întreruperi.

Fisiere in arhiva (1):

  • Medii de Stocare Optice.doc