Cadrul Tradițional al Evaluării Rezultatelor Economico - Financiare ale unei Firme

Cadrul tradiţional al evaluării rezultatelor economico – financiare ale unei firme

Evaluarea rezultatelor financiare ne ajută să identificăm punctele slabe şi punctele tari ale activităţii unei firme, precum şi modul de îndeplinire a obiectivelor financiare prestabilite. Pentru acest lucru sunt folosite informaţiile cuprinse în principal în bilanţurile contabile, contul de profit şi pierdere, situaţia cash flow-ului şi diferitele bugete de activitate, cu ajutorul unor instrumente şi metode specifice de analiză şi control.

Sistemul tradiţional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare, cuprinde trei componente importante. Este vorba în primul rând de indicatorii în mărime absolută şi de ratele financiare.

Cea de-a treia componentă are un caracter special şi este reprezentată de indicatorii contabilităţii manageriale, de la nivelul subunităţilor funcţionale ale firmei. Dintre aceşti indicatori menţionăm: centrele de profit, preţurile de decontare internă şi indicatorii productivităţii. Caracterul special al acestei componente constă şi în faptul că, spre deosebire de indicatorii bazaţi pe contabilitatea financiară, a căror utilizare va fi restrânsă în mod efectiv prin introducerea noilor indicatori bazaţi pe valoare, indicatorii şi tehnicile contabilităţii manageriale vor continua să reprezinte un suport important al procesului decizional managerial.

Printre tehnicile de analiză financiară folosite se numără analiza structurală, analiza comparativă a rezultatelor şi analiza cu ajutorul trendului. Aceste tehnici sunt utilizate mai ales de către analiştii externi, care nu au la dispoziţie informaţii esenţiale pentru a putea aplica şi alte tipuri de analiză. Pentru analiza de pe plan intern a activităţii firmelor se pot folosi tehnici analitice cum sunt: metoda substituirilor în lanţ, metoda balanţieră, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie şi metoda programării liniare, metodele matriceale şi diagramele strategice ale echilibrului economico – financiar (matricea BCG, matricea ADL, matricea financiară a lui Y. Romanet şi G. Frachon, etc.).

A. Indicatorii în mărime absolută ai rezultatelor

Principalele componente în mărime absolută ale sistemului tradiţional al indicatorilor rezultatelor economico-financiare ale firmei sunt: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul de exploatare, excedentul brut de exploatare, indicatorii “monetari” ai rentabilităţii, profitul brut (înainte de impozitare) şi profitul net (după impozitare) şi indicatorii specifici ai contabilităţii manageriale, dintre care cei mai reprezentativi sunt profitul controlabil şi venitul rezidual controlabil. Fiecare dintre aceşti indicatori are semnificaţia şi rolul său în cadrul aprecierii de ansamblu a rezultatelor economico-financiare ale unei firme.

a) Cifra de afaceri constituie unul dintre indicatorii principali de apreciere a performanţelor economico – financiare ale unei firme, deoarece ea exprimă puterea concurenţială a firmei şi locul său pe piaţă. Rolul cifrei de afaceri a crescut în mod deosebit în contextul economic actual, în care factorii externi firmei sunt esenţiali în sistemul de variabile care explică succesul sau eşecul unei firme.

Deciziile referitoare la cifra de afaceri au întotdeauna un caracter strategic pentru evoluţia unei firme, deoarece cifra de afaceri configurează capacitatea acesteia de a se adapta provocărilor şi cerinţelor crescânde ale pieţei globale şi de a fi un actor important în domeniul său de activitate. În plus, s-a constatat că firmele care înregistrează o dinamică puternic pozitivă a cifrei de afaceri vor avea o poziţie strategică mai bună decât firmele care înregistrează o evoluţie pozitivă a rezultatelor financiare însă o evoluţie modestă a cifrei de afaceri, rezervele interne de creştere a profitului şi a rentabilităţii fiind în mod evident limitate. Spre deosebire de ceilalţi indicatori contabili ai rezultatelor economico-financiare, cifra de afaceri va continua să facă parte din orice nou sistem al indicatorilor de performanţă, deoarece prezintă avantajul incontestabil de a putea fi determinată şi în mod extracontabil, evitând astfel deficienţele sistemului contabilităţii financiare.

Analiza cifrei de afaceri se poate realiza cu ajutorul mai multor tehnici, care trebuie să vizeze structura şi factorii care îi determină evoluţia.

b) Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă şi comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp. Valoarea adăugată nu se regăseşte în mod direct în vreuna dintre situaţiile obişnuite ale contabilităţii, fiind însă o componentă principală a tabloului soldurilor intermediare de gestiune. Valoarea adăugată se poate determina prin două metode şi anume în mod indirect (prin metoda deductivă) şi direct (prin metoda analitică).

Există mai multe tipuri ale valorii adăugate şi anume valoarea adăugată din activități productive (Vap) şi valoarea adăugată din activități comerciale (Vac) şi respectiv valoarea adăugată produsă (aferentă producției exercițiului) şi valoarea adăugată realizată (aferentă cifrei de afaceri).

Primele două categorii ale valorii adăugate (valoarea adăugată din activități productive şi valoarea adăugată din activități comerciale) se obţin prin metoda deductivă astfel:

Vap = Qe – Ccm,

în care Ccm reprezintă cheltuielile cu materiile şi materialele, combustibil, energie, apă, servicii procurate de la terţi;

Vac = Vvm – Camv,

în care Camv reprezintă costul de achiziție a mărfurilor revândute

Vvm – venituri din revânzarea mărfurilor.

Pentru cea de-a doua clasificare, avem de-a face în primul rând cu valoarea adăugată aferentă producţiei exerciţiului, caz în care valoarea adăugată menţine caracterul eterogen al indicatorului respectiv, incluzând astfel o valoare adăugată aferentă producţiei vândute şi o valoare adăugată aferentă producţiei stocate şi producţiei de imobilizări. Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri este denumită valoare adăugată realizată, iar valoarea adăugată aferentă producţiei exerciţiului este denumită astfel valoare adăugată produsă.

Potrivit metodei directe (analitice sau aditive), valoarea adăugată se va determina prin însumarea veniturilor participanţilor (direcţi şi indirecţi) la crearea valorii adăugate: salariaţii, creditorii, acţionarii, statul, şi întreprinderea în sine.

Astfel, mărimea valorii adăugate se poate calcula astfel:

Va = Cp + Cf + Div + IT + Af,

în care:

Cp – cheltuielile de personal, formate din salariile brute ale personalului şi contribuţiile întreprinderii legate de salarii;

Cf – cheltuielile financiare (cu dobânzile);

Div – dividendele brute;

IT – impozitele şi taxele datorate statului, mai puțin TVA și impozitul pe salarii;

Af – autofinanţarea disponibilă (profitul net nedistribuit plus amortizarea).

Dintre avantajele utilizării valorii adăugate în cadrul sistemului tradiţional ai indicatorilor rezultatelor economico-financiare, menţionăm:

- exprimă contribuţia reală a întreprinderii la realizarea producţiei sale. Spre deosebire de cifra de afaceri, care poate prezenta valori ridicate şi datorită efectuării unor operaţiuni de amploare relativ redusă asupra unor subansamble sau semifabricate de valori mari, valoarea adăugată arată efortul real al întreprinderii la obţinerea cifrei sale de afaceri;

- reprezintă un criteriu pertinent de apreciere a creşterii volumului de activitate al întreprinderii, cu aplicarea aceloraşi corecţii în cazul inflaţiei ca şi în cazul cifrei de afaceri;

- evidenţiază contribuţia fiecărui participant la formarea valorii adăugate, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Prin raportarea fiecărei componente care exprimă remunerarea fiecărui participant la crearea valorii adăugate la totalul valorii adăugate se poate estima modul de distribuţie a veniturilor globale între cei care le generează în mod direct sau indirect;

- reflectă gradul de utilizare a factorilor de producţie. Chiar şi în condiţiile unui volum identic al valorii adăugate şi cu o structură identică a factorilor de exploatare, randamentul utilizării factorilor de producţie poate fi diferit. Productivitatea muncii, (calculată ca raport între valoarea adăugată şi numărul mediu de salariaţi), poate să prezinte rezultate mai bune sau mai slabe faţă de eficienţa folosirii activelor imobilizate de exploatare (determinată ca raport între valoarea adăugată şi imobilizările de exploatare). Rata care face legătura dintre cele două rapoarte este gradul de înzestrare tehnică a salariaţilor, cunoscută şi sub denumirea de rata intensităţii capitalistice (active imobilizate de exploatare/numărul mediu de salariaţi);