Cursuri monedă și credit

MONEDĂ ŞI CREDIT - CURS I

MONEDA : DEFINIRE, FUNCŢII, EVOLUŢIE, CLASIFICARE

1.1. Definirea, funcţiile şi evoluţia monedei

1.2. Clasificarea monedei

1.1. Definirea, funcţiile şi evoluţia monedei

Moneda şi rolul său în economie

a) Moneda deţine în prezent o poziţie dominantă în funcţionarea oricărei economii, reflectând schimbările structurale ale acesteia;

b) Moneda a devenit indispensabilă în raporturile zilnice şi scadenţate dintre persoanele fizice, agenţii economici şi dintre economiile naţionale;

c) Economia modernă este o economie de piaţă, ce nu poate fi analizată distinct de monedă. Economia şi moneda îşi condiţionează reciproc evoluţia.

Generalizând diferitele concepte şi teorii monetare, cu privire la monedă au existat două accepţiuni:

1) Accepţiunea conform căreia moneda este un bun, o marfă care are o existenţă fizică. Această formă a monedei nu mai îndeplineşte în prezent funcţiile banilor.

2) Accepţiunea conform căreia moneda este o creanţă asupra economiei şi asupra emitentului, fiind o expresie a voinţei oamenilor, un semn al monedei-marfă. Moneda este un titlu de credit la putător.

Trăsăturile monedei ca monedă-semn

1) Moneda are un caracter juridic, reprezentând recunoaşterea sa oficială. Aceasta a fost şi este necesară pentru ca folosirea ei să fie facilă şi fără obiecţii din partea deţinătorilor, asigurându-se totodată un control asupra fluxurilor monetare, şi implicit asupra celor economice;

2) Moneda este un bun indirect, care reprezintă un drept de creanţă, un instrument cu utilitate permanentă pentru toţi deţinătorii;

3) Moneda beneficiază de o recunoaştere generală şi universală din partea tuturor deţinătorilor. Această recunoaştere îi conferă monedei o utilitate specifică. Această acceptare s-a bazat/se bazează pe trei fundamente:

-Fundamentul material conform căruia moneda era o marfă cu valoare integrală/intrinsecă deplină;

-Fundamentul instituţional conform căruia moneda este o creanţă asupra economiei/emitentului;

-Fundamentul psiho-social conform căruia valoarea monedei, puterea sa de cumpărare depinde de încrederea celui care o deţine în cel care o emite. Din această încredere rezultă denumirea de monedă de credit sau fiduciară. Acest fundament este la baza Legii lui Gresham:”Moneda rea scoate din circulaţia moneda bună”, respectiv moneda în care se are încredere va fi tezaurizată, economisită, fiind astefel retrasă din circulaţia curentă ca mijloc de plată, funcţie pe care urmează să o îndeplinească moneda mai puţin bună, de care deţinătorii încearcă să scape.

Definirea monedei se realizează prin funcţiile sale:

a) funcţia de instrument unic de intermediere a tranzacţiilor;

b) funcţia de etalon al valorii;

c) fincţia de rezervă a valorii;

d) funcţia de unitate de cont;

e) funcţia de standard al plăţilor amânate (la termen).

a) Moneda ca instrument unic de intermediere a tranzacţiilor

Într-o economie de schimb moneda este instrument unic de intermediere a tranzacţiilor de vânzare/cumpărare a bunurilor şi serviciilor. În această calitate, moneda serveşte drept contrapartidă între cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Nevoia de monedă a apărut în economia de schimb. O tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, sub forma trocului, dar utilizarea ei facilitează realizarea schimbului, înlocuind inconvenientele trocului ca opraţiune unică: flux real contra flux real. Moneda disociază trocul în două opearaţiuni:

-opraţiunea de vânzare: bun real contra flux monetar;

-operaţiune de cumpărare: flux monetar contra unui bun real.

b) Moneda ca etalon al valorii

În această calitate, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate. Însuşirile ei o transformă în numitor comun între bunuri şi servicii de naturi diferite (eterogene), acestea fiind ierarhizate valoric pe baza unui etalon unic, moneda. Ca orice etalon, moneda este invariabilă, ceea ce fluctuează este puterea ei de cumpărare, care creşte în perioade de scădere a preţurilor şi scade în caz contrar.

Inavariabilitatea monedei (stabilitatea) în calitatea ei de etalon este o condiţie fundamentală pentru asigurarea schimburilor de echivalenţe în economie. În caz contrar, o reducere a valorii monedei etalon (puterii de cumpărare) afectează interesele deţinătorilor, avantajându-i pe cei care o datorează. Creşterea puterii de cumpărare a monedei etalon prezintă avantaje pentru deţinători şi aduce prejudicii celor care o datorează. De aceea, în contractele comerciale, financiare, valutare, se includ anumite clauze de rectificare a preţurilor, în scopul acoperirii riscurilor de fluctuare a puterii de cumpărare a monedei de contract.

c) Moneda ca rezervă a valorii

Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, ca instrument de tezaurizare. Moneda se alătură altor active şi intră în structura patrimoniului oricărui agent economic. Acest patrimoniu include:

-Moneda efectivă Piaţa monetară

-Cvasimoneda (depozite la termen şi în vederea economisirii)

-Active financiare: Produse primare (acţiuni, obligaţiuni)

Produse secundare (contracte futures, options) Piaţa financiară

Produse sintetice (indici bursieri)

-Active reale

Spre deosebire de celelalte componente ale patrimoniului, moneda efectivă prezintă

următoarele diferenţe:

-Are un preţ de tranzacţionare foarte redus sau aproape nul în raport cu lichiditatea;

-Randamentul este nul;

-Valoare nominală constantă.

Aşadar: lichiditate maximă, risc minim, randament minim.

Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă efectivă, conduc pe fiecare agent economic să-şi stabilească preferinţa între toate activele care formează patrimoniul său, respectiv să-şi constituie patrimoniul astfel încât să-şi maximizeze profitul şi să-şi minimizeze riscurile.

Moneda existentă la un moment dat în economie, reprezintă totalitatea activelor ce servesc agenţilor economici ca rezervă a valorii, a puterii de cumpărare. Există trei motive pentru care se constituie rezervele:

1) nesincronizarea între momentele încasărilor şi cele ale plăţilor. Agentul economic primeşte monedă în schimbul unui bun vândut şi o păstrează în scopul achiziţionării altor bunuri în viitor;

2) existenţa unor situaţii neprevăzute;

3)motive de ordin psihologic.

În raport cu celelalte active ce intră în componenţa patrimoniului unui agent economic, moneda efectivă este imediat disponibilă, fără costuri de tranzacţionare, fără riscuri, având lichiditate perfectă.Lichiditatea unui activ depinde de trei elemente:

a) cât de uşor poate fi vândut activul respectiv;

b) ce costuri de tranzacţionare implică transformarea sa în lichiditate efectivă ;

c) cât de previzibil şi de stabil este preţul său;

Moneda efectivă are o lichiditate perfectă.

d) Funcţia de unitate de cont

Din funcţia de etalon al valorii rezultă că toate bunurile din economie sunt evaluate prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul unei activităţi economice.

e) Funcţia de standard al plăţilor amânate

Moneda permite exprimarea valorii contractelor pe termen lung, stabilirea în momentul actual a unei sume ce urm,ează a fi încasată /plătită la un moment dat în viitor.

Evoluţia monedei

I. Apariţia monedei

Moneda a părut de timpuriu, fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor bunuri obişnuite şi variate. Treptat, s-a ajuns la utilizarea unei mărfi unice drept intermediar în tranzacţii. Utilizarea unei mărfi drept etalon marchează trecerea de la economia naturală la economia de schimb. Marfa aleasă drept etalon permitea vânzarea/cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea valorii acestora şi economisirea sau tezaurizarea valorii.

Pentru ca o marfă să îndeplinească funcţia de etalon, trebuia să aibă anumite calităţi:

• Durabilitate pentru a conserva valoarea (puterea de cumpărare);

• Divizibilitate pentru a permite efectuarea plăţilor de valori mai mici;

• O valoare proprie/intrinsecă suficient de mare şi stabilă.

În calitate de etalon, o bună perioadă de timp au funcţionat metalele obişnuite, pentru ca

apoi, funcţiile monedei să fie preluate de metalele preţioase (aur, argint).

II. Apariţia monedei de credit

Moneda de credit sau fiduciară îmbracă două forme:moneda de hârtie şi moneda scripturală sau de cont.

Această trecere s-a produs ca urmare a dezvoltării schimbului de bunuri şi servicii care a creat un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă-marfă, respectiv de metal monetar.

Moneda de credit are valoare numai dacă circulă, pe când moneda de aur circula pentru că avea valoare.

Această perioadă se caracterizează prin:

-O perioadă de timp moneda semn a funcţionat în paralel cu moneda-marfă, aceasta din urmă având în continuare rolul principal de instrument monetar;

-Treptat, metalul monetar a fost retras din circulaţie şi depozitat la băncile emitente de monedă de hârtie.