Finanțele Întreprinderii

CAPITOLUL II

INFORMATIILE FINANCIARE DE BAZA

2.1. Rolul informaţiilor contabile şi managementul financiar al întreprinderii

Elaborarea deciziei financiare presupune cunoaşterea globală a întreprinderii şi abilitate în citirea informaţiei economice înscrise în documentele contabile şi financiare. Există "tehnici" speciale pentru interpretarea informaţiei înscrise în bilanţul contabil anual. In funcţie de informaţia necesară deciziei financiare se apelează la o metodă sau la mai multe, de prelucrare a informaţiei financiar-contabile, în scopul creşterii semnificativităţii.

Aceste metode au o serie de caracteristice comune:

- documentele de bază utilizate sunt bilanţul, contul de rezultat şi anexele;

- prezintă argumentat punctele slabe şi punctele forte ale actualei gestiuni financiare a întreprinderii;

- apreciază riscul de faliment al întreprinderii;

- oferă informaţii asupra posibilităţilor de dezvoltare ale întreprinderii în viitor.

Partenerii întreprinderii interesaţi de informaţiile obţinute din prelucrarea documentelor financiar-contabile de sinteză obligatorii (şi care trebuie să-i ofere o "imagine fidelă" a patrimoniului întreprinderii) se pot grupa astfel:

a) - parteneri economici interni:

- administraţia întreprinderii, care are ca obiectiv asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite şi perenitatea unităţii economice prin menţinerea personalului şi creşterea mijloacelor de producţie;

- salariaţii, care sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt angajaţi.

b) - parteneri economici externi:

- investitorii, doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor avansate. Volumul informaţiilor de care dispune un investitor este determinat de poziţia acestuia faţă de întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă deţine o participaţie importantă, situaţia financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informaţii decât cele publicate conform uzanţelor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor prin participaţii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare;

- instituţiile şi organismele financiare, cum ar fi băncile, organismele de credit etc. se asigură că valorile unor indicatori de performanţă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu, un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredinţate şi, oricare ar fi activitatea întreprinderii, nu va lua în calcul decât riscurile financiare; faţă de o întreprindere din sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleeaşi întreprinderi va lua în considerare diversitatea activităţilor, reţeaua de distribuţie, expansiunea pe pieţele internaţionale etc ale întreprinderii pe care o va credita;

- statul, are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, rezultatului şi situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale obligatorii, căci prin instituţiile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări şi de asemenea, de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane fizice sau morale. Aceste măsuri conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obligaţiilor sociale sunt considerate pentru întreprindere surse de finanţare.

Reglările obligaţiilor faţă de bugetul de stat sunt realizate cu un oarecare decalaj în timp. De altfel, ceea ce deranjează întreprinderile atunci când se realizează reglările faţă de bugetul de stat şi alte organisme ale sectorului public (asigurările sociale) este nu atât principiul decalării în timp cât mai ales scăderea brutală a resurselor financiare cu ocazia plăţii obligaţiilor. Aceste obligaţii corespund unei părţi importante din fondul de salarii (contribuţia la asigurările sociale, fondul de şomaj, impozitul pentru depaşirea plafonului de salarii la întreprinderile cu capital majoritar de stat). Deci întreprinderea este interesată în gestionarea cu o mare precizie a acestor obligaţii care duc la diminuări ale trezoreriei la momentul scadenţei lor.

Contabilitatea spre deosebire de gestiunea financiară este bazată pe Planul General de Conturi elaborat în 1993 şi care este în permanenţă îmbunătăţit sub impactul realităţii economice româneşti şi al normelor (standardelor) internaţionale de contabilitate. In concluzie, contabilitatea evoluează într-un cadru legal şi răspunde unor principii proprii, legal stabilite. Orice abatere de la acest cadru expune întreprinderea riscului de a fi sancţionată.

Contabilitatea generală permite înregistrarea informaţiilor zilnice legate de funcţionarea întreprinderii în mod obişnuit. In grija sa de a ajuta gestiunea întreprinderii, stabileşte documentele ce oferă imaginea fidela a patrimoniului, a rezultatelor şi a situaţiei financiare cât mai clar posibil pentru un observator mai puţin avizat. Situaţiile financiare sunt stabilite ca formă, astfel încât să corespundă exigenţelor informatice, fiscale şi contabile care să amelioreze evaluarea performanţelor întreprinderii. Intr-adevăr, pornind de la aceste situaţii obligatorii, anuale, analiştii financiari au dezvoltat şi au propus numeroase tipuri de indicatori. Totodată analiza activităţii, a rezultatelor, diagnosticarea precisă într-o situaţie dată şi elaborarea unui prognostic privind viitorul unei întreprinderi, în cadrul naţional şi internaţional, sunt realizate tot pe baza acestor documente financiar-contabile.