Instituții Bancare Internaționale

SOCIETĂŢILE BANCARE – FUNCŢII ŞI STANDARDE INTERNAŢIONALE

1.1. Aspecte ale evoluţiei sistemului bancar internaţional

Activitatea bancară a cunoscut întotdeauna o dimensiune internaţională care s-a conturat o dată cu Renaşterea, moment în care apar primii bancheri, în sensul contemporan al termenului, şi primele bănci cu activitate internaţională, aşa cum a fost banca Medici, din Florenţa.

Forma modernă a activităţii financiare internaţionale începe, din punct de vedere istoric, odată cu încheierea tratatului de pace după războiul franco-prusac din anul 1871. Acest tratat impunea Franţei o despăgubire de război enormă, de cinci miliarde de franci, despăgubire care va forma conţinutul unui flux financiar-monetar internaţional.

Procesul a continuat în timp, astfel încât lumea industrializată trăieşte astăzi al treilea val al internaţionalizării bancare. În primul val se încadrează mişcarea internaţională a capitalurilor în care băncile de afaceri britanice şi cele coloniale au deţinut supremaţia din 1870 până la începutul primului război mondial. După primul război mondial, apare al doilea flux financiar internaţional dinspre Germania spre ţările aliate. Pentru reglementarea acestor fluxuri, se instituie o organizaţie specializată, respectiv Banca Reglementelor Internaţionale. Relaţiile economice şi bancare dintre statele ieşite din conflictul mondial au continuat să crească, solicitând o dezvoltare rapidă a activităţilor financiar-monetare. Astfel, în anul 1922 la Genova se prefigurează regulile unui sistem monetar internaţional, băncile centrale putând să-şi constituie rezerve atât în aur, cât şi în valute convertibile în aur.

Problema constituirii unui sistem monetar internaţional s-a pus la Conferinţa Naţiunilor Unite desfăşurată la Bretton Woods în 1944 când s-au pus bazele unor instituţii cu atribuţii financiare şi monetare pe plan internaţional, respectiv Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Această conferinţă marchează trecerea de la relaţiile pur bilaterale la relaţii financiar-valutare multilaterale, pe baza unui consens între ţările participante.

La baza mecanismelor noului sistem financiar-valutar au fost puse o serie de principii:

- stabilitatea ratelor de schimb;

- amploarea limitată a dezechilibrelor de plăţi curente datorită disciplinei impuse de regulile de joc ale acestui sistem;

- rolul primordial al instituţiilor monetare oficiale (FMI, băncile centrale) în finanţarea dezechilibrelor monetare în plăţile externe;

- locul important acordat instituţiilor multilaterale (Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare) sau bilaterale (guvernele) în finanţarea dezvoltării Lumii a Treia.

Sistemul de la Bretton-Woods s-a dezintegrat (1971-l973), pe măsură ce încrederea în dolar a scăzut datorită inflaţiei din economia americană şi sub influenţa faptului că în 1958 demarează convertibilitatea principalelor monede europene. Astfel, la începutul anilor ‘60, marile bănci comerciale americane au iniţiat al treilea val de internaţionalizare bancară. Deoarece activitatea le era constrânsă de o reglementare naţională foarte rigidă care le limita într-un anumit teritoriu dezvoltarea şi diversificarea activităţilor şi datorită crah-ului bursier de pe Wall Street din 1929, o mare parte a băncilor americane şi-au deschis filiale în Marea Britanie, care se bucura de o legislaţie bancară liberală. Marile bănci americane au putut astfel să ajute dezvoltarea companiilor multinaţionale americane, prin asigurarea capitalurilor necesare finanţării investiţiilor în Europa. Exemplul a fost repede imitat de omologii lor din coloniile britanice, de japonezi, francezi care nu au reuşit totuşi să depăşească reputaţia băncilor americane.

Până la sfârşitul anilor ‘70, are loc o separare a activităţilor bancare naţionale de activităţile internaţionale, realizate în majoritate pe piaţa eurodevizelor. La începutul anilor '80, datorită libertăţii de mişcare a capitalurilor, are loc o întrepătrundere a celor două tipuri de activităţi, astfel încât separaţia între pieţele eurodevizelor şi sistemele bancare internaţionale se atenuează până la dispariţie.

La începutul anilor ‘80, procesul de internaţionalizare bancară ia o formă nouă datorită crizei de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare, a deflaţiei care provoacă scăderea ratei dobânzii nominale şi care permite reluarea activităţii pieţelor de obligaţiuni în detrimentul intermedierii bancare internaţionale şi nu în ultimul rând datorită modificării identităţii celor care acordă sau iau împrumuturi în cadrul sistemului internaţional, care va contribui la dezvoltarea pieţelor de capitaluri.

Acest proces aduce în prim-planul scenei internaţionale băncile de investiţii americane (investment bank), băncile de afaceri engleze (merchant bank) şi casele de titluri japoneze şi constrâng băncile comerciale să-şi modifice strategia internaţională. Astfel, multe din băncile comerciale îşi întăresc poziţia pe piaţa internaţională a capitalurilor şi realizează activităţi specifice băncilor de afaceri.