Extras din curs

CAPITOLUL I

NORMALIZAREA CONTABILITĂŢII ŞI EFECTELE

EI ASUPRA REFLECTĂRII OBLIGAŢIILOR FISCALE

1.1 Scopul normalizării şi tipurile de abordări normalizatoare

În majoritatea ţărilor, contabilitatea este supusă procesului de normalizare. Prin aceasta se garantează utilizatorilor externi o informare financiara de calitate şi în plus, lucrările de normalizare sunt un prilej de reflecţiei, care stimulează şi îmbunătăţesc atât practică cât şi gândirea contabilă, contribuind, astfel, la perfecţionarea contabilităţii.

Jean Francoise Casta defineşte normalizarea contabilă ca fiind procesul prin care se armonizeaza “prezentarea documentelor anuale, metodele contabile şi terminologia”. El ataşază procesului de normalizare şi, deci, de determinare a unui cadru de referinţa, doua scopuri:

- obţinerea, de către puterea publică, a unei informări, omogene, referitoare la întreprinderi.

- exploatarea informaţiei contabile de către utilizatori externi, în special în ceea ce priveşte comparaţiile în timp şi spaţiu (între întreprinderi).

Totodata, un cadru de referinţă opţional contribuie la o mai buna alocare a resuselor financiare.

Procesul de normalizare opune, de o maniera simplificată, doi actori: puterea publica şi profesia contabilă. Primul reprezintă interesele societaţii în ansamblul său, în timp ce al doilea apără aspiraţiile lumii afacerilor. Interesele celor doi actori nu sunt, în mod sistematic, opozabile, dar nici nu se identifică.

Contextul economic, politic, social, cultural şi istoric diferit a favorizat acţiunea unuia sau altuia dintre cei doi actori sau, dimpotrivă, a creat premisele pentru conlucrarea acestora.

Astfel, în unele ţari, în special în cele anglo-saxone, intervenţia puteri publice, în actul de normalizare, are o intensitate redusă. Se consideră că alegerile contabile ţin de responsabilitatea conducatorilor întreprinderii, cu condiţia ca aceştea să respecte principiile contabile general admise.

În alte ţări precum Germania şi Franţa, normele contabile sunt definite de un organism de stat. Statul apare pe scena normalizării atât în calitate de garant al justiţiei cât şi de utilizator preferenţial de informaţie financiar-contabilă.

Un sistem de normalizare, dominat de un singur actor, prezintă riscul de a fi acuzat de lipsă de obiectivitate, din acest motiv, se constată o tendinţă de echilibrare a forţelor, de utilizarea eficientă a capacităţii tuturor celor interesaţi de informaţia financiar-contabilă.

În funcţie de natura publică sau privată a procesului, normalizarea poate avea ca obiect:

- determinarea unei terminologii şi a principiilor contabile generale;

- definirea informaţiei conţinute în situaţiile financiare de sinteză;

- modul de prezentare ( forma ) a acestor situaţii financiare;

- elaborarea unui plan de conturi şi a unei scheme de contabilizare a diferitelor operaţii.

Ultimul obiect reprezintă forma cea mai restrictiva de normalizare. Avantajele se manifestă prin facilitarea controlului contabilităţii şi prin creşterea productivităţii întocmiri conturilor. Totuşi, medalia normalizări restrictive are şi un revers:

- nu poate acoperi toate particularităţile, din acest motiv, în ţările cu plan contabil general s-au prevazut complemente la aceste planuri, pentru a rezolva problemele specifice ale diferitelor sectoare;

- afectează creativitatea pe care ar trebui să o manifeste contabilul.

Piesa cea mai importantă a normalizări contabile, în Franţa, este Planul contabil general francez, care defineşte normalizarea în următori termenii:

“Normalizarea contabilă are ca obiect:

- ameliorarea contabilităţii;

- inteligibilitatea contabilitaţilor şi controlul lor;

- compararea informaţiilor contabile în timp şi spaţiu;

- consolidarea contabilitaţilor în cadru lărgit al grupurilor, sectoarelor de activitate, regiunilor şi naţiunii;

- elaborarea de statistici”

În România, nucleul normalizării contabile este reprezentat de întregul dispozitiv legislativ, reglementar si normativ, prezentat în lucrarea “Sistemul contabil al agenţilor economici”: legea contabilitaţii, regulamentul de aplicare a legii, planul de conturi general, normele metodologice de utilizare a conturilor contabile, monografia privind înregistrarea în contabilitate a principalelor operaţii economice, nomenclatorul privind modelele registrelor şi formulalelor tipizate comune privind activitatea financiară şi contabilă, normele de utilizare a registrelor de contabilitate, formatele documentelor de sinteză şi normele metodologice pentru întocmirea şi prezentarea documentelor de sinteză.

Efortul de normalizare se concretizează, în cele din urmă, în definirea de postulate, principii şi norme contabile.

Normalizarea contabilă constă deci, în definirea de norme şi, apoi, în aplicarea acestora.

Cum contabilitatea este un instrument economic de gestiune, scopul normei este de a perfecţiona acest instrument.

Produsele contabilitaţii sunt utilizate de numeroase categorii socioprofesionale iar în acest sens trebuie luate în consideraţie toate necesităţile informaţionale ale utilizatorilor şi definite norme în comun.

Necesităţile informaţionale sunt foarte diverse, uneori contradictorii. Contabilii sau experţii, cei care ţin contabilitatea, utilizatorii, auditorii (cei care controleaza contabilitatea), cei ce formeaza specialişti în domeniul contabilitaţii, nu sunt, totdeauna, de acord asupra conţinutului normelor şi consecinţelor lor economice şi financiare. În aceste condiţii, normele contabile nu sunt decât punctul de echilibru a tuturor tendinţelor exprimate, punct în care satisfacţiile şi sacrificiile se vor compensa într-un compromis care este fructul concentrării.

Pentru că este o operă colectivă, normalizarea contabilă constituie un limbaj comun, care va facilita inteligibilitatea şi comparabilitatea informaţiilor, ceea ce face ca sistemul contabil să devină suportul privilegiat al comunicării atât în interiorul întreprinderii, cât şi vizavi de interlocutorii externi, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.