Piețe de Capital

CAPITOLUL I : PIAŢA DE CAPITAL – PREZENTARE GENERALĂ

1.1. Definire. Structură. Funcţii

1.2. Istoric şi evoluţie

1.3. Piaţa de capital din România

1.1. Definire. Structură. Funcţii

În funcţie de obiectul tranzacţiilor, schimburile comerciale s-au structurat în două mari pieţe:

piaţa mărfurilor;

piaţa valorilor sau piaţa financiară.

Piaţa financiară este locul de întâlnire al deţinătorilor de capitaluri disponibile din economie cu cei care au nevoie de respectivele capitaluri pentru derularea diverselor activităţi.

Motivele celor care apelează la piaţa de capital pot fi extrem de variate.

În funcţie de termenul de scadenţă, piaţa financiară are două componente:

piaţa monetară şi valutară, a transferurilor pe termen scurt;

piaţa de capital, de asigurări şi cea imobiliară, a transferurilor pe termen mediu şi lung;

Piaţa monetară are ca operatori băncile comerciale, banca centrală, guvernul, autorităţile locale, societăţile de asigurare, alte instituţii financiare, întreprinderile, societăţile comerciale, persoanele fizice iar ca instrumente principale cambiile, certificatele de depozit, biletele de trezorerie, cecurile,bonurile de tezaur, depozitele la vedere şi la termen.

Piaţa monetară cuprinde piaţa interbancară şi piaţa creditului.

Monetariştii consideră că între piaţa monetară şi piaţa valutară există o relaţie de interdependenţă şi că pieţele monetare funcţionează şi ca pieţe valutare. Indiferent de încadrarea ei, piaţa valutară permite conversia capitalului dintr-o monedă în alta.

Piaţa de capital asigură întâlnirea ofertei de capitaluri cu cererea de capitaluri pe termen mediu şi lung.

Operatori pe piaţa de capital sunt administraţiile centrale şi locale, agenţii economici, investitorii individuali şi instituţionali. Instrumentele pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile, produsele financiare derivate.

Piaţa ipotecară are în vedere transferurile pe termen mediu şi lung de economii în schimbul valorilor mobiliare care atestă dreptul de creanţă asupra acestor economii.

Pe piaţa asigurărilor se derulează operaţiuni pe termen mediu şi lung al căror suport material îl constituie poliţele de asigurare.

Conform concepţiei anglo-saxone, piaţa financiară se poate clasifica în :

piaţa monetară

piaţa de capital

piaţa asigurărilor.

Piaţa financiară din România, inspirată după modelul anglo-saxon, a adoptat principiul separaţiei obligatorii dintre piaţa monetară şi cea de capital.

Definim piaţa de capital ca emisiunea şi tranzacţionarea titlurilor de valoare pe termen mediu şi lung. Ea mai poate fi definită formal ca „loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente financiare.

Piaţa de capital este formată, la rândul său, din două componente distincte: piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară reprezintă prima plasare a valorilor mobiliare pentru atragerea capitalurilor disponibile, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa internaţională.

Pe piaţa primară, emitentul original obţine bani cash, iar cumpărătorii intră în posesia valorilor mobiliare care nu existau anterior.

Emitentul trebuie să stabilească natura juridică şi preţul de vânzare a instrumentului financiar emis în funcţie de necesităţile de finanţare.

Piaţa secundară este piaţa pe care valorile mobiliare îşi schimbă deţinătorii, prin vânzare-cumpărare, fără ca emitentul să mai încaseze vreo sumă de bani din această operaţiune. Ea este condiţionată de existenţa pieţei primare.

Piaţa secundară este segmentul mai mobil al pieţei de capital, prin care se realizează o evaluare permanentă a titlurilor financiare cotate la bursă.

Obiectivele pieţei secundare sunt : protecţia investitorilor , lichiditatea pieţei şi stabilitatea cursului.

Între piaţa primară de capital şi piaţa secundară de capital există o strânsă interdependenţă, deşi ele au funcţii specifice.

Piaţa secundară de capital este reprezentată în principal de bursa de valori dar cuprinde şi piaţa extrabursieră (OTC), care prelucrează de fapt automat tranzacţiile încheiate (NASDAQ – S.U.A., RASDAQ – România).

Bursa de valori are o localizare fizică – o clădire distinctă pe care o ocupă şi în care există spaţii special amenajate pentru încheierea tranzacţiilor.