Arboricultură

CURS nr. 1

IMPORTANŢA DISCIPLINEI ARBORICULTURĂ

ORNAMENTALĂ. DEZVOLTAREA ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ

Arboricultura ornamentală este o ştiinţă horticolă care are ca obiect de studiu cunoaşterea plantelor lemnoase sub raportul însuşirilor botanice, decorative şi al particularităţilor biologice şi ecologice, precum şi cunoaşterea tehnologiilor de producere şi cultură a acestora.

Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte ştiinţe fundamentale şi aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia, Fiziologia, Pedologia, Agrochimia, Protecţia plantelor, Ameliorarea plantelor, Mecanizare, Management etc.

Importanţa Arboriculturii ornamentale ca sector de producţie decurge din funcţiile complexe ale vegetaţiei lemnoase: crearea unui climat mai favorabil sănătăţii oamenilor, atenuarea poluării atmosferice, protecţia solului şi apelor, valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii, înfrumuseţarea spaţiilor verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.

Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile locuinţelor, grădinile instituţiilor, zonele de agrement ş.a. constituie un atribut al dezvoltării moderne. Aceste amenajări constituie beneficiarul principal şi factorul motric al producţiei de plante lemnoase ornamentale.

În multe ţări cultura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un compartiment economic important, atât prin numărul mare de întreprinderi productive, cât şi prin volumul producţiei şi al exportului de material săditor.

Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice este de peste 155.000 ha, din care S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania, Japonia, Franţa şi Italia au fiecare câte aproximativ 10% din suprafaţa mondială.

În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este Germania, urmată de Franţa, iar cel mai mare exportator de plante ornamentale lemnoase este Olanda, urmată îndeaproape de Germania şi Belgia.

În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată. Suprafeţele de pepiniere dendrologice sunt reduse (cca. 440 ha), dacă ne referim numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R A.Romsilva, Administraţiei SNCFR, Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de Cercetare Pomicolă.

După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere particulare, unele chiar numai în scop comercial. De asemenea au apărut “importatori de plante de pepinieră” care comercializează mai ales conifere, dar şi arbori şi arbuşti foioşi, în containere.

Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o creştere progresivă a cererii de plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se sedii de firmă, locuinţe, case de vacanţă, hoteluri, popasuri turistice, restaurante ş.a.

Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri modernizate) vor determina solicitări masive de material săditor ornamental pentru plantaţiile stradale.

De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori şi arbuşti în vederea refacerii şi reamenajării spaţiilor verzi intra- şi extravilane.

Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se desfăşoară în staţiunile de cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură, în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în unele Institute de cercetare ale Academiei Române (I.C.L.F. Vidra).

BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

Particularităţile creşterii şi dezvoltării

a) Ritmul de creştere - este o însuşire a fiecărei specii , deosebindu-se specii încet crescătore (tisa, stejarul, buxusul, ş.a.) dar şi specii repede crescătoare (plopii, sălciile, mesteacănul, duglasul, ş.a.). Unele specii cresc repede în primii ani, apoi ritmul de creştere se încetineşte (ginkgo, paulovnia, ş.a.). În general ritmul specific de creştere este influenţat de condiţiile staţionale (solul, pânza de apă freatică, gerul, poluarea atmosferică ş.a.).

b) Longevitatea - reprezintă o caracteristică naturală a speciilor care este influenţată de condiţiile de mediu şi de modificările antropice ale acestora. În funcţie de durata de viaţă se poate realiza următoarea clasificare:

- specii cu longevitate foarte mică (sub 50 ani): salcia căprească, salcâmul roşu, cenuşarul ş.a..

- specii cu longevitate mică (între 50 – 100 ani): plopul tremurător, salcia albă, sorbul, mesteacănul ;

- specii cu longevitate medie (între 100 – 300 ani): platanii, plopul negru, sâmbovina ş.a.

- specii cu longevitate mare (peste 300 ani): pinul de pădure, laricele, bradul comun, stejarii ş.a.

- specii cu longevitate foarte mare (peste 1000 ani): chiparosul de baltă, tisa, arborele sequoia, ş.a.

În conditiile de stres ale mediului urban (factorii climatici, edafici, biotici şi antropici agresivi) longevitatea plantelor lemnoase ornamentale se reduce practic la jumătate.

c) Capacitatea de lăstărire este o însuşire biologică care, în natură, asigură regenerarea vegetativă a plantelor lenmoase (ex.: arţarii, teii, carpenii, şi numeroase liane).

d) Capacitatea de butăşire este una din însuşirile folosite la multe specii drept metodă de înmulţire a acestora ( ex.: sălcii, plopi, forsiţie, cununiţă, ş.a.).

e) Capacitatea de drajonare se datorează existenţei la unele specii a unor muguri adventivi pe rădăcini. (ex.: plop alb, curpen, liliac ş.a.)

f) Capacitatea de marcotare naturală este întâlnită la o serie de specii ale căror ramuri vin în mod natural în contact cu solul, cum ar fi: lianele ornamentale, ienupărul târâtor, cotoneasterul, cornul ş.a.

g) Vârsta maturităţii de reproducere seminală este, în condiţii naturale, diferită de la o specie la alta. Astfel, unele specii pot produce fructe cu seminţe la vârste foarte mici (la 3 – 4 ani pentru salcia căprească, 5 – 6 ani la cenuşar şi unele rosacee), alte specii pot fructifica la vârste medii (8 – 10 ani la mesteacăn, 10 – 12 ani la magnolie, 15 ani la pinul de pădure, 20 – 25 ani la larice, tei şi carpen,) în timp ce unele pot realiza acest proces la vârste mai mari (la 30 – 40 ani la arţari, stejari, ulmi, molizi, la 40 – 50 de ani la fag şi la 60 – 70 ani la bradul comun).

h) Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile lemnoase ornamentale, dar există şi unele excepţii când fructificarea devine periodică (o dată la câţiva ani) cum ar fi: la 6 – 10 ani la stejar, la 4 – 6 ani la carpen şi duglas, ş.a.

Particularităţile biochimice

Toxicitatea. Unele specii lemnoase ornamentale conţin, în întreaga plantă sau numai în anumite organe, diferiţi alcaloizi mai mult sau mai puţin toxici, pentru om şi animale. De exemplu tisa (Taxus baccata) conţine un alcaloid toxic numit taxină existent în întreaga plantă cu excepţia arilului roşu. Alcaloizi toxici întâlnim şi la speciile: Rhus toxicodendron (în lăstari), Laburnum anagyroides (în scoarţă, frunze, fructe), Daphne merezeum (planta în totalitate), Prunus laurocerasus (inflorescenţele) ş.a.

O parte dintre aceşti alcaloizi au o importantă utilizare în industria medicamentelor.

Cunoaşterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea plantării acestora în zone accesibile pentru copii, pentru a nu apărea situaţii neplăcute.

Fitoncidele. Unele specii (Pinus, Abies, Quercus ş.a.) conţin în frunze fitoncide cu efecte bactericide, care constituie un mijloc natural de apărare al plantelor dar şi un mijloc de purificare microbiană a atmosferei în favoarea omului.

Alergeni. Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor (Tilia, Populus, ş.a.) sau prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus).

Calităţi medicinale. Mulţi arbori şi arbuşti au şi calităţi medicinale şi anume : Betula, Fraxinus (frunzele), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii),Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus, Abies, Juniperus, Rosa (fructele) ş.a.).

Calităţi alimentare. S-a constatat că multe specii au chiar calităţii alimentare ale fructelor sau florilor, cum ar fi cazul trandafirului de dulceaţă, cătinei albe, cornului, socului, alunului, dudului ş.a. Calităţile medicale asociate cu cele alimentare sporesc interesul pentru cultivarea plantelor lemnoase ornamentele în spaţiile verzi private, în apropierea locuinţelor. (Iliescu, Ana-Felicia, 1998).

ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN ROMÂNIA

După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul lui temperat, se încadrează, în linii mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat (zona pădurilor estivale) predominante fiind stepele şi silvostepele.

În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare climato-edafică :

A) Zona alpină şi subalpină – situată la peste 1700 m altitudine, este caracterizată prin condiţii climatice şi edafice aspre, care permit existenţa unui număr limitat de specii lemnoase, în special arbuşti pitici şi târâtori, cum ar fi: smirdarul (Rhododendron myrtifolium), sălciile pitice (Salix retusa, Salix herbacea, S. reticulata), afinul de munte (Bruckentalia spiculifolia).

Către etajul inferior, se mai întâlneşte: ienupărul pitic (Juniperus sibirica), jneapănul (Pinus mugo), aninul de munte (Alnus viridis) ş.a.