Controlul Integrat

Controlul integrat include o gamă de metode de intervenţie, poluante şi nepoluante, cu accentul pe creşterea eficienţei factorilor naturali de control, iar dintre cei manevraţi de om, pe cei care nu afectează deloc sau în măsură redusă alte categorii de organisme decât cele împotriva cărora sunt destinate metodele respective (Irina Teodorescu-“Insectele”, Ed. Petrion, Bucureşti). El nu trebuie înţeles ca o simplă juxtapunere a unor metode care trebuie aplicate concomitent, indiferent de condiţiile concrete determinate de starea culturilor, de sensul dinamicii populaţiilor de dăunători, de eficienţa factorilor naturali de control şi în special a celor biologici, ci include un complex de procedee care pot fi utilizate simultan sau succesiv, pe fondul şi cu scopul maximalizării eficienţei acţiunii limitative a parazitoizilor, prădătorilor, patogenilor, în vederea asigurării unor producţii mari şi de calitate superioară, a protejării pădurilor de atacul unor dăunători, a diminuării pierderilor înregistrate în depozite, a depresiei populaţiilor unor artropode generatoare sau transmiţătoare de boli, a unor animale gazde intermediare sau definitive, rezervor de infestare cu diferiţi paraziţi.

În concepţia actuală, controlul integrat cuprinde o serie de componente (tabel ), parţial compatibile:

- metodele biologice – presupun atît utilizarea de către om a unor organisme împotriva altora (utilizarea zoofagilor, îndeosebi insecte, a patogenilor, a unor insecte fitofage, a metodelor autocidă şi hormonală, selecţionarea unor soiuri de plante rezistente la atacul dăunătorilor), cît şi întreprinderea unor măsuri care să sporească eficienţa acţiunii limitative a factorilor biotici în natură;

- metodele agrofitotehnice – sunt folosite cu scopul principal de a asigura condiţii optime de dezvoltare pentru plante, dar dirijate de aşa manieră încît să defavorizeze dăunătorii;

- metodele mecanice – în general simple, aplicabile îndeosebi pe suprafeţe mici, se referă la colectarea dăunătorilor pe diferite căi (cu mâna, cu aparate speciale), la tăierea ramurilor sau răzuirea scoarţei pe care sunt depuse ouăle unor dunători, la ungerea trunchiurilor cu substanţe adezive, la săparea de şanţuri în calea unor dăunători care se deplasează pe sol, a unor gropi capcană etc.;

metodele fizice – presupun utilizarea unor factori fizici cu acţiuni negative asupra

dăunătorilor (temperaturi scăzute sau ridicate, deshidratarea, radiaţiile ionizante) sau

utilizarea acestora în vederea capturării insectelor dăunătoare (prin capcane lumi-noase, înregistrarea şi difuzarea sunetelor emise de către insecte);

- metodele chimice - reprezintă utilizarea unei game foarte largi de produse care omoară, îndepărtează sau atrag insectele (pentru a fi distruse). Sunt cele care pun serioase probleme de compatibilitate cu utilizarea zoofagilor, a unor fiofagi.

Controlul biologic

Conceptul de control biologic a fost introdus în 1919 de către entomologul Harry Smith, referitor la utilizarea insectelor parazite şi prădătoare introduse din alte zone sau autohtone, în lupta împotriva insectelor dăunătoare.

În 1971, Organizaţia Internaţională de Luptă Biologică (OILB), a definit acest control biologic drept “utilizarea organismelor vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele datorate organismelor dăunătoare” .

Organismele “dăunătoare” sunt acelea pe care omul le consideră ca atare, deoarece aduc prejudicii pentru persoana sa, pentru bunurile sale, pentru mediul ambiant, deci organisme care îi afectează săntatea sau se interpun pe traseul unor lanţuri trofice care îl interesează pe om, făcând ca materia şi energia din ecosisteme să fie orientate pe alte canale decât cele pe care omul caută să le dirijeze către sine.

Dacă iniţial, controlul biologic presupunea îndeosebi distrugerea unor dăunători introduşi din alte zone, prin importul duşmanilor lor naturali din zonele de origine, în concepţia actuală, el include utilizarea parazitoizilor, prădătorilor, patogenilor, a unor fitofagi, atât împotriva dăunătorilor pătrunşi din alte zone, cât mai ales împotriva celor autohtoni, precum şi metodele autocidă sau genetică, hormonală, utilizarea de soiuri de plante rezistente la atacul dăunătorilor.

Utilizarea dăunătorilor naturali presupune implicarea în control a parazitoizilor şi prădătorilor (îndeosebi insecte, dar şi unele hidrozoare, planarii, nematode, moluşte, acarieni, peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere), a patogenilor (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare) şi a unor fitofagi (în cazul în care dăunătorii sunt plante spontane).

Categoriile de organisme împotriva cărora a fost utilizată metoda biologică de control:

dăunători animali ai plantelor cultivate, ai pădurilor, ai produselor vegetale şi animale depozitate, ai obiectelor din muzee, ai cărţilor;

vectori mecanici sau biologici pentru agenţi etiologici ai diferitelor boli parazitare, virale, bacteriene, fungice;