Ereditatea Mendeliana

Ereditatea mendeliană (genetica mendeliană sau Mendelism) reprezintă un set de principii sau legi legate de transmiterea ereditară a caracterelor de la parinti la descendenţi.

Deşi hibridarea a fost practicata din cele mai vechi timpuri (odată cu introducerea în cultură a plantelor şi cu practica de creştere a animalelor) primul om de ştiinţă care a intreprins un studiu sistematic asupra comportării caracterelor ereditare la genitori şi la generaţiile obţinute prin încrucişare a fost Gregor Johann Mendel (1822-1884), considerat fondatorul geneticii ca ştiinţă.

Gregor Mendel a studiat ştiinţele naturii la Viena, fiind apoi profesor de ştiinţe ale naturii şi matematică la liceul din Brno (Slovacia). Totodată el a fost călugăr augustin la mănăstirea din Brno, în grădina căreia, între anii 1856-1865, el a realizat celebrele sale experienţe de hibridare. În cercetările sale, G. Mendel a folosit mai mult mazărea (Pisum sativum), plantă autogamă care prezintă caractere distincte de la o varietate la alta.

Caracterele luate în studiu au fost următoarele: talia plantelor (înaltă sau pitică), culoarea păstăilor nemature (galbenă sau verde), culoarea cotiledoanelor (verde sau galbenă), suprafaţa boabelor (netedă sau zbârcită), culoarea boabelor (galbenă sau verde), poziţia florilor (axială sau terminală) ş.a.m.d. aceste perechi de caractere, au fost numite mai târziu alelomorfe (1902 – de W. Bateson şi E.R. Saunders). Determinanţii ereditari au fost denumiţi de Mendel factori ereditari (indicaţi ulterior prin noţiunea de genă).

Iniţial, G. Mendel a început să lucreze cu un număr de 34 de soiuri de mazăre pe care le-a cultivat timp de 2 ani pentru a verifica dacă însuşirile lor se menţin neschimbate. Dintre acestea, el a ales 22 de soiuri ce s-au dovedit a avea caractere distincte şi constante.

În 1865 prezintă rezultatele experienţelor sale şi concluziile la care a ajuns, la 2 conferinţe ale Societăţii de Istorie Naturală din Brno, iar în 1866 aceste comunicări au fost publicate într-o lucrare numită „ Versuche uber Pflanzenhybriden” („Cercetări privind hibridarea plantelor”). Rezultatele cercetărilor lui G. Mendel nu au produs senzaţie în lumea ştiinţifică de atunci, neputîndu-se sesiza importanţa descoperirilor sale. Astfel , concluziile lui Mendel au rămas necunoscute până în 1900, când au fost redescoperite de către Hugo de Vries, Carl Correns şi Erich von Tschermak şi ridicate la rangul de legi ale eredităţii.

LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII

Pe baza utilizării metodei hibridologice la mazăre, G. Mendel a formulat, în anul 1865, trei principii esenţiale considerate ca fiind legi ale eredităţii.

Cele 3 legi descoperite de Mendel sunt:

1. LEGEA UNIFORMITĂŢII HIBRIZILOR DIN PRIMA GENERAŢIE (F1);

Aceată lege a fost enunţată astfel: atunci când se încrucişează genitori homozigoţi ce diferă prin caractere perechi contrastante, de exemplu AA x aa sau AABB x aabb etc., în prima generaţie hibridă (F1) rezultă indivizi uniformi din punct de vedere fenotipic. În F1, hibrizii Aa sau AaBb manifestă numai caracterul controlat de factorul ereditar dominant (A şi respectiv A şi B), în timp ce caracterul recesiv (a, respectiv a şi b) nu se manifestă.

2. LEGEA SEGREGĂRII SAU DISJUNCŢIEI FACTORILOR EREDITARI (GENELOR) ÎN GENERAŢIA A DOUA HIBRIDĂ (F2) conform căreia caracterele recesive, care sunt mascate la hibrizii din F1, reapar în F2 într-o proporţie de ľ dominant la Ľ recesiv.

3. LEGEA COMBINĂRII LIBERE A PERECHILOR DE FACTORI EREDITARI SAU A SEGREGĂRII INDEPENDENTE A PERECHILOR DE CARACTERE: se referă la apariţia în urma încrucişării di- şi polihibride, a unor combinaţii noi de factori ereditari la descendenţi