Etologie

Curs 1

Orientarea etologică în cercetarea comportamentului animal

Etologia (gr. ethos – caracter, deprindere, obicei; logos – vorbire, discurs, ştiinţă) se defineşte ca ştiinţă a comportamentului, a obiceiurilor şi deprinderilor animalelor. Termenul a fost creat se pare în secolul XVII pentru a desemna interpretarea caracterelor umane prin intermediul gesturilor, „etologul” acelei epoci fiind un fel de specialist în arta pantonimei; un secol mai târziu sfera noţiunii se extinde fiind întâlnit în lucrările enciclopediştilor francezi , unde etologia desemna ştiinţa obiceiurilor animalelor. Ulterior acest termen este folosit de H. S. Jennings (1906) care a atras atenţia asupra oportunităţii elaborării unui inventar al comportamentelor pentru fiecare specie (astăzi la baza cercetării etologice se află etograma, sau catalogul comportamentelor caracteristice pentru un animal, adică a unor unităţi funcţionale constante ca formă şi uşor de individualizat).

Prin comportament se asigură efectuarea organizată a schimburilor de substanţă, energie şi informaţie cu mediul extern. Organizarea acestor schimburi tinde să optimizeze activităţile organismului, care asigură supravieţuirea individului şi, prin reproducere, perpetuarea speciei din care acesta face parte. Comportamentul prezintă trei trăsături esenţiale:

- motricitatea, comportamentul fiind echivalentul mişcărilor efectuate de animal

- organizarea sau coordonarea, mişcările respective constituind o totalitate, un sistem

- integrarea la nivel individual, totalitatea mişcărilor ce formează comportamentul aparţinând unui animal intact.

La sfârşitul sec. XIX, Ch. O. Whitman şi începutul secolului XX, O. Heinroth (doi zoologi), pe baza a numeroase cercetări efectuate asupra comportamentului instinctiv al unor specii de păsări, independent unul faţă de celălalt, au ajuns la concluzia că, prin constanţa lor, instinctele pot oferi criterii taxonomice, la fel de avantajoase ca şi cele morfologice.

Obiectul de studiu îl constituie animalul în condiţii naturale şi nu de laborator, caracteristica prin care etologia se delimitează de psihologia animală. Întregul domeniu s-a dezvoltat de la început sub semnul puternic al darwinismului, cercetările plecând de la premisa că şi comportamentele, ca şi structurile şi funcţiile, sunt supus evoluţiei.

Cartea de căpătâi a etologilor este „Expresia emoţiilor la om şi animale” scrisă de Ch. Darwin (1872) care devine astfel ilustrul precursor al aceste tinere ştiinţe.

Lucrările fundamentale ale etologiei sunt, în ordine cronologică: „Studiul instinctului” (1951) semnată de Nicolaas Tinbergen şi culegerea de memorii „Cu privire la comportamentul anmal şi uman” (1965) semnată de Konrad Lorenz, „părintele” etologiei (titlu acordat prima dată de către J. Huxley). În 1973 premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină este acordat lui Konrad Lorenz, Nikolaas Tinbergen şi Karl von Frisch pentru cercetările lor în domeniul comportamentului animal.

Lorenz şi-a petrecut o bună parte din viaţă cutreierând mlaştinile Westfaliei şi observând gâştele sălbatice. Tinbergen a urmărit, ani de-a rândul, căţărat pe stânci singuratice, pescăruşii. Lui Tinbergen îi revine meritul de a fi făcut îndeosebi demonstraţia experimentală a fenomenelor studiate, în timp ce lui Lorenz îi datorăm, în primul rând contribuţiile de ordin conceptual.

Caracterul adaptativ al comportamentului animal a generat de-a lungul vremurilor vii controverse, exprimând două puncte de vedere ireductibile: acceptarea unui psihism comparabil cu cel uman sau a caracterului automat conferit comportamentului de forţa oarbă, implacabilă a instinctului. Într-o formă sau alta, aceste două orientări se conturează chiar din unele scrieri din antichitate.

Filosofii din şcoala lui Pitagora (580-500 î.e.n.), adepţi ai metempsihozei, atribuiau animalelor suflet. În „Istoria animalelor” a lui Aristotel (384-322 î.e.n) găsim descrieri privind obiceiurile multor animale. R. Descartes (1596-1650) a făcut o demarcaţie netă între automatismul orb al animalelor şi voinţa conştientă a omului, unicul posesor al unei vieţi psihice. Contemporanul său Gassendi (1592-1655) a fost însă partizanul consecvent al ideii de înrudire între formele de gândire (în sens de raţiune) animală şi umană, idee formulată neeronat (cu menţiunea cuvenită privind caracterul conştient al gândirii umane). Surprinzător pentru acea epocă, ideea este argumentată de cunoştinţele sale complexe (fondate pe numeroase studii de anatomie comparată) cu privire la evoluţia treptată a creierului in seria animală.

Ideea filiaţiei intuită de Gassendi a fost formulată cu două secole mai târziu de Ch. Darwin (1809-1882) în termenii evoluţiei comportamentului uman din cel animal în lucrarea „Expresia emoţiilor la om şi animale” (1872). Concepută pentru a fi un capitol al „Descendenţei omului” (1871), această carte, care cuprinde numeroase date cu privire la comportarea emotivă a animalelor domestice şi sălbatice, precum şi a oamenilor din diferite părţi ale globului, de ambele sexe şi vârste diferite, demonstrează că şi afectivitatea se supune legilor evoluţiei.

La începutul secolului XX se poate vorbi de o orientare nouă în psihologia animală, care s-a afirmat ca atare la Congresul de zoologie de la Boston (1907) şi la Congresul de psihologie de la Geneva (1909).

La noi în ţară, prima carte de psihologie animală apărută în limba română a fost „Sufletul animalelor” de P. Scorţescu (1914).

În ultimii ani ai secolululi XIX şi primele decenii ale secolului XX au apărut următoarele teorii care s-au impus în psihologia animală şi umană:

I. Teoria tropismelor (formulată de Loeb (1890))

Definim tropismul prin mişcarea de orientare a unui organism – însoţită sau nu de deplasare – provocată de o forţă exterioară (de un factor de mediu). În funcţie de natura acestuia distingem:

1. fototropisme, determinate de acţiunea luminii

2. barotropisme, determinate de acţiunea unilaterală a presiunii

3. geotropisme, provocate de forţa gravitaţională

4. reotropisme, provocate de un curent de apă

5. anemotropisme, provocate de un curent de aer

6. chemotropisme, determinate de substanţe chimice

7. hidrotropisme, provocate de umiditate

8. galvanotropisme, provocate de electricitate

9. termotropisme, provocate de căldură

10. stereotropisme, provocate de pereţii solidelor

Tropismele sunt reacţii pozitive şi negative, constând din apropierea şi respectiv îndepărtarea de agentul declanşator (au fost descrise la protiste, celenterate, viermi şi artropode).

Cunoştinţele referitoare la tropismele animale pot fi sintetizate în trei perioade.

Teoria tropismelor - După Loeb, tropismele sunt determinate de un ansamblu complex de procese fizico-chimice. Animalele prezintă un plan de simetrie fiziologică şi biochimică corespunzător simetriei morfologice; cele două părţi ale corpului au aceeaşi structură, aceeaşi valoare fiziologică, punctele simetrice au aceeaşi compoziţie chimică şi acelaşi nivel metabolic. Pornind de la această idee, a simetriei fiziologice şi biochimice, Loeb a susţinut că animalul se plasează întotdeauna în asemenea condiţii încât cele două părţi ale corpului (stânga şi dreapta) să fie excitate la fel, echilibrul fiind atins atunci când punctele simetrice ale corpului sunt excitate în mod identic. Tropismul este o reacţie generată de excitarea inegală a receptorilor din cele două jumătăţi simetrice ale corpului; reacţia constă într-o disimetrie tonică din care rezultă orientarea spre, sau opus excitantului. Această teorie are, în esenţă un caracter mecanicist, schematic şi simplist, reducând în ultimă instanţă aceste reacţii de răspuns la acţiunea factorilor de mediu la un ansamblu de reacţii fizico-chimice. Teoria tropismelor a constituit obiectul a numeroase controverse; meritul lucrărilor sale constă în adoptarea unei metode experimentale în studiul tropismelor şi ăn utilizarea unei terminologii adecvate în definirea acestora.