Functii, Tablouri și Pointeri în C și C++

3. Pointeri la functii.

Numele unei functii reprezinta adresa de memorie la care începe functia. Numele functiei este, de fapt, un pointer la functie.

Se poate stabili o corespondenta între variabile si functii prin intermediul pointerilor la functii. Ca si variabilele, acesti pointeri:

• pot primi ca valori functii;

• pot fi transmisi ca parametrii altor functii

• pot fi intorsi ca rezultate de catre functii

La declararea unui pointer catre o functie trebuiesc precizate toate informatiile despre functie, adica:

• tipul functiei

• numarul de parametri

• tipul parametrilor

care ne vor permite sa apelam indirect functia prin intermediul pointerului.

Declararea unui pointer la o functie se face prin:

tip (*pf)(lista_parametri_formali);

Daca nu s-ar folosi paranteze, ar fi vorba de o functie care întoarce un pointer.

Apelul unei functii prin intermediul unui pointer are forma:

(*pf)(lista_parametri_actuali);

Este permis si apelul fara indirectare:

pf(lista_parametri_actuali);

Este posibil sa creem un tablou de pointeri la functii; apelarea functiilor, în acest caz, se face prin referirea la componentele tabloului.

De exemplu, initializarea unui tablou cu pointeri cu functiile matematice uzuale se face prin:

double (*tabfun[])(double) = {sin, cos, tan, exp, log};

Pentru a calcula radacina de ordinul 5 din e este suficienta atribuirea:

y = (*tabfun[3])(0.2);

Numele unei functii fiind un pointer catre functie, poate fi folosit ca parametru în apeluri de functii.

În acest mod putem transmite în lista de parametri a unei functii – numele altei functii.

De exemplu, o functie care calculeaza integrala definita:

va avea prototipul:

double integrala(double, double, double(*)(double));

Definiti o functie pentru calculul unei integrale definite prin metoda trapezelor,cu un numar fixat n de puncte de diviziune:

Folositi apoi aceasta functie pentru calculul unei integrale definite cu o precizie data e. Aceasta precizie este atinsa în momentul în care diferenta între doua integrale, calculate cu n, respectiv 2n puncte de diviziune este inferioara lui e

#include <math.h>

double sinxp();

double trapez(double,double,int,double(*)());

double a=0.0, b=1.0, eps=1E-6;

int N=10;

void main(void)

{ int n=N;

double In,I2n,vabs;

In=trapez(a,b,n,sinxp);

do { n*=2;

I2n=trapez(a,b,n,sinxp);

if((vabs=In-I2n)<0) vabs=-vabs;

In=I2n;

} while(vabs > eps);

printf(“%6.2lfn”, I2n);

}

double trapez(double a,double b,int n,double(*f)())

{ double h,s;

int i;

h=(b-a)/n;

for(s=0.0,i=1;i<n;i++)

s+=(*f)(a+i*h);

s+=((*f)(a)+(*f)(b))/2.0;

s*=h;

return s;

}

4. Declaratii complexe.

O declaratie complexa este o combinatie de pointeri, tablouri si functii. In acest scop se folosesc atributele:

() – functie

[] – tablou

* - pointer

care pot genera urmatoarele combinatii:

* () – functie ce returneaza un pointer

(*)() – pointer la o functie

* [] - tablou de pointeri

(*) [] – pointer la tablou

[ ] [] – tablou bidimensional

Exista si combinatii incorecte, provenite din faptul ca în C nu este permisa declararea:

- unui tablou de functii

- unei functii ce returneaza un tablou.

Acestea sunt:

( ) [ ] – functie ce returneaza un tablou

[ ] ( ) – tablou de functii

( ) ( ) – functie ce returneaza o functie

Pentru a interpreta o declaratie complexa vom inlocui atributele prin urmatoarele sabloane text:

Atribut Sablon text

() functia returneaza

[n] tablou de n

* pointer la

Descifrarea unei declaratii complexe se face aplicând regula dreapta – stânga, care presupune urmatorii pasi:

• se incepe cu identificatorul

• se cauta în dreapta identificatorului un atribut