Comerț internațional

Capitolul 1 Rolul pieţei de capital în economie

1.1 Piaţa de capital - concept, importanţă

Piaţa de capital reprezintă un ansamblu de relaţii de natură financiară prin care se realizează transferul de capitaluri de la investitori către utilizatori, prin intermediul unor instrumente, mecanisme şi operatori specifici. Aceste relaţii dau naştere universului financiar, componentă a universului economic dar şi în acelaşi timp sistem autonom organizat pe propriile sale pieţe în care schimbă active financiare şi monedă.

In orice societate, economiile şi investiţiile au jucat un rol deosebit de important, atât la nivel macroeconomic cât şi la nivelul fiecărei persoane sau agent economic. Există un ansamblu de factori care influenţează deciziile fiecărei persoane sau agent economic de a renunţa la un câştig sau avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile în prezent) în favoarea unui avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri, pentru a fi utilizate în viitor). Aceste economii au însă un rol important la nivelul întregii economii naţionale. Astfel, sumele depuse la băncile comerciale de către persoane fizice sau juridice sunt folosite pentru acordarea de credite altor persoane fizice şi juridice, finanţând astfel investiţii în diverse sectoare economice şi contribuind la dezvoltarea economiei în ansamblul sau.

Principalele modalităţi de plasare a sumelor disponibile din economie sunt:

- sume deţinute în moneda naţională;

- sume deţinute în valute convertibile;

- certificate de depozit, depozite sau sume deţinute la bănci comerciale, CEC sau alte instituţii financiare;

- titluri de stat;

- titluri de participare la fonduri de investiţii;

- acţiuni şi obligaţiuni ale societăţilor publice, cotate la bursa de valori sau pe piaţa Rasdaq;

- investiţii pe pieţe la termen (contracte futures şi options);

- alte modalităţi de investire (poliţe de asigurare si alte instrumente ale societăţilor de asigurări, investiţii directe în societăţi necotate, investiţii imobiliare, plasamente alternative (aur, antichităţi, opere de arta etc.).

1.2. Tipologia pieţelor de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de un număr mare caracteristici. Cele mai importante dintre acestea sunt:

a) din punct de vedere al delimitării pieţei de capital se disting:

- concepţia anglo-saxonă potrivit căreia piaţa financiară este formată din piaţa de capital, piaţa monetară şi cea a asigurărilor. În acest caz piaţa de capital apare ca un segment al pieţei financiare, al cărui obiect al tranzacţiilor este constituit de instrumentele financiare pe termen mediu şi lung;

- concepţia continental-europeană în care piaţa de capital este formată din piaţa financiară, piaţa monetară şi cea ipotecară. În România a fost adoptată concepţia anglo-saxonă.

b) în funcţie de tipul valorilor mobiliare tranzacţionate:

- piaţa acţiunilor;

- piaţa obligaţiunilor;

- piaţa contractelor la termen (futures) este piaţa pe care valorile mobiliare se tranzacţionează pentru livrare şi plată viitoare. Instrumentul tranzacţionat este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu, prin negociere, se numeşte contract forward;

- piaţa opţiunilor (options) este piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare viitoare condiţionată. Instrumentul tranzacţionat este numit contract pe opţiuni. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare).

c) după procedurile de tranzacţionare utilizate:

- piaţa de licitaţie caracterizată prin faptul că tranzacţionarea este condusă de un intermediar, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau vinde a anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacţionează este un agent de piaţă. Tranzacţiile se realizează la acele preţuri pentru care există atât cerere, cât şi ofertă. Cumpărătorii şi vânătorii nu tranzacţionează unul cu celălalt şi în general, nu cunosc identitatea celeilalte părţi. Piaţa are în acest caz un caracter impersonal;

- piaţa de negocieri în care cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin intermediul unui broker sau dealer.

d) după localizarea fizică a pieţei;

- piaţă zonală ce cuprinde o regiune geografică mai mică;

- piaţă naţională localizată la nivel de economie naţională;

- piaţă internaţională ce cuprinde o regiune geografică mai mare în care se situează mai multe state (americană, europeană, Asiei de Sud-est etc.).

e) din punct de vedere al distribuţiei:

- piaţa primară pe care sunt negociate pentru prima oară emisiunile noi de valori mobiliare;

- piaţa secundară ce cuprinde tranzacţii cu valori mobiliare aflate deja în circulaţie;

f) din punct de vedere al organizării:

- piaţă organizată cu reguli de tranzacţionare fixate. Funcţionează într-un sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacţionarea se realizează în general prin licitaţie. Acţiunile sunt tranzacţionate de obicei pe astfel de pieţe.

- piaţa la ghişeu localizată la birourile brokerilor, dealerilor şi emitenţilor de valori mobiliare secundare, cum sunt băncile comerciale sau societăţile de asigurări. Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, fax sau computer. Obligaţiunile se vând de obicei pe o astfel de piaţă.

g) după termenul de finalizare al tranzacţiei:

- piaţa la vedere în care valorile mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată imediată, aceasta însemnând o variaţie de la o zi la o săptămână, în funcţie de tipul valorii mobiliare. Este uneori numită piaţă în numerar;

- piaţa la termen în care finalizarea tranzacţiilor are loc după un număr de zile de la încheiere.

Indiferent de modul de segmentare al pieţei de capital, aceasta prezintă în ansamblul următoarele trăsături specifice:

- este o piaţă deschisă datorită accesului oricărui investitor la efectuarea tranzacţiilor, acestea având un caracter public;

- produsele pieţei sunt emise pe termen mediu şi lung. Pe piaţa financiară termenele de investire sunt mai mari de un an în timp ce pe piaţa monetară acest termen este sub un an.

- valorile mobiliare pot fi transferate şi negociate liber;

- tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public.

1.3. Cererea şi oferta de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în doua modalităţi:

- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă;

- prin emisiune de instrumente financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară - finanţare directă.

In cazul finanţării directe se pun în circulaţie instrumente financiare şi o dată cu ele, se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii respectivelor instrumente, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională. Cererea de capital se poate grupa în:

a) cerere structurală de capital;

b) cerere legată de factori conjuncturali.

a) Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale,

b) Cererea conjuncturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor. Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:

a) după activitatea desfăşurată:

• guverne şi colectivităţi publice locale;

• societăţi comerciale publice şi private fără profil financiar;

• bănci comerciale şi alte instituţii bancare;

• autorităţi monetare etc.

b) după scopul urmărit:

• finanţarea industriei şi gospodăriei comunale;

• petrol şi gaze naturale;

• transport şi servicii publice;

• bănci şi finanţe;

• organizaţii internaţionale;

• scopuri generale.