Administrarea întreprinderii în comerț, turism, servicii

CURS 1 - ADMINISTRAREA ÎNTREPRINDERILOR: NOŢIUNI FUNDAMENTALE

1.1 Justificarea apariţiei organizaţiilor

1.2. Structura puterii în întreprinderi şi impactul asupra administrării acestora

1.3. Specificul întreprinderilor de comerţ, turism, servicii

1.4. Responsabilitatea socială a întreprinderii

1.1

Justificarea apariţiei organizaţiilor

Organizaţia este un termen generic care desemnează orice entitate organizată, creată de oameni pentru a-i ajuta să-şi îndeplinească anumite scopuri. Scopurile pot fi de două tipuri:

•

de natură economică, cum ar fi producerea de bunuri şi servicii. În această ipostază termenul de organizaţie poate fi substituit de alte denumiri, cum ar fi: întreprindere, firmă, companie, societate comercială sau agent economic.

•

de natură neeconomică, cum ar fi, de exemplu, promovarea unor idei. În această categorie se includ ONG-uri (care promovează ideea de caritate), guverne, ministere, agenţii guvernamentale sau instituţii, universităţi sau şcoli, sindicate (care promovează solidaritatea şi apărarea unor interese), partide politice (promovând o ideologie).

Cadrul pentru desfăşurarea afacerilor este organizaţia economică (întreprindere, firmă, companie), adică entitatea în care se desfăşoară activităţi organizate, create de oameni, în scopul satisfacerii nevoii oamenilor de bunuri şi servicii.

1.1.1 Cauzele apariţiei organizaţiilor

Întreprinderile (organizaţiile) s-au dezvoltat într-un anumit moment istoric –revoluţia industrială – datorită unor cauze precise, dintre care cele mai importante au fost: adâncirea diviziunii muncii şi superioritatea muncii în echipă.

Diviziunea muncii presupune specializarea indivizilor pentru a desfăşura o anumită activitate. Prima formă a fost diviziunea pe meserii (ex.: cismar, croitor, soldat). Mai târziu, sub impactul creşterii volumului producţiei şi a progresului tehnic, s-a accentut diviziunea pe sarcini. A. Smith descrie o fabrică de producere de cuie, unde persoane diferite sunt specializate pe operaţiuni: trag sârmă, taie sârmă, ascut vârful cuiului, bat floarea, ambalează produsele. Paralel cu specializarea lucrătorilor s-a dezvoltat specializarea echipamentelor. Aceste procese au permis creşterea productivităţii.

Munca în echipă poatet fi pusă în opoziţie cu munca independentă. Putem imagina o lume în care persoane independente decid să pună în comun mijloace de producţie şi forţa lor de muncă, cu scopul de a produce anumite bunuri necesare oamenilor, fără a renunţa însă la independenţa lor.

Să comparăm acum această soluţie – munca în comun independentă -, cu soluţia uzuală – munca în echipă. Cea de-a doua soluţie este mai avantajoasă din următoarele motive:

•

Costul negocierii – Dacă lucrătorii ar fi independenţi, ei ar trebui să-şi negocieze sarcinile, drepturile şi obligaţiile fiecăruia. În primul rând trebuie să-şi fixeze contribuţiile şi pentru că nu lucrează în echipă, fiecare lucrător negociază în mod bilateral cu fiecare dintre ceilalţi (în cazul a 50 de muncitori vor fi negociate în total 1225 de acorduri). Apoi urmează alte negocieri pentru fiecare decizie în parte, pentru repartizarea câştigurilor şi pierderilor etc. Soluţia mai bună ar fi ca un singur întreprinzător investit cu putere de decizie să se ocupe de toate aceste acţiuni – repartizarea sarcinilor, decizii curente, repartizarea câştigurilor sau pierderilor etc. Astfel se reduce numărul şi costul negocierilor.

1

•

Eficienţa controlului – Dacă lucrătorii sunt independenţi, cum poate fi exercitat controlul astfel încât fiecare lucrător independent să-şi respecte contractele încheiate cu ceilalţi? Singura cale logică este ca fiecare să supravegheze pe fiecare, ceea ce ar fi ineficient. O soluţie mai bună ar fi fost o persoană investită cu sarcina de a controla munca altora.

Întreprinderea apare astfel o formă de organizare a muncii, în care oamenii ce o compun deleagă o parte din drepturile lor unei alte persoane – managerul. Aceste drepturi sunt: planificarea activităţii şi controlul contribuţiei fiecăruia.

1.1.2 Funcţiile organizaţiei

Activităţile desfăşurate în cadrul organizaţiei sunt multiple şi variate şi pentru a putea fi mai bine înţelese şi gestionate au fost grupate pe categorii. Astfel a apărut conceptul de funcţie a organizaţiei, definită ca un ansamblu relativ omogen de activităţi, care de regulă contribuie la îndeplinirea unor obiective specifice şi utilizează tehnici specializate.

Criteriile uzuale sunt de regulă:

a)

Identitatea activităţilor (ex.: toate actele de vânzare se includ într-o singură categorie);

b)

Complementaritatea activităţilor (ex.: încheierea contractelor comerciale şi derularea lor fac parte dintr-o singură categorie);

c)

Convergenţa spre aceleaşi obiective (ex.: recrutarea, selectarea, remunerarea, instruirea converg spre acelaşi scop, respectiv „angajaţi potriviţi la locul potrivit, motivaţi şi competenţi”, justificând includerea în aceeaşi categorie).

Fayol (1916) a descris primul şase funcţii ale organizaţiei:

1.

Tehnică (producerea de bunuri şi servicii);

2.

Comercială (cumpărarea de resurse şi vinderea de bunuri şi servicii);

3.

Contabilă (înregistrarea operaţiunilor);

4.

Financiară (asigurarea fondurilor financiare);

5.

De securitate (a bunurilor şi persoanelor);

6.

Administrativă (prin care se realizează funcţiile managementului).

În prezent, în literatura română de specialitate este utilizată următoarea clasificare:

1.

Cercetare - dezvoltare (activităţi de cercetare pentru dezvoltarea produselor şi tehnologiilor, proiectare, investiţii, modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie, informare-documentare)

2.

Producţie (planificarea şi lansarea producţiei, fabricarea sau prestarea serviciului, urmărirea producţiei, CTC, transport intern..)

3.

Comercială (aprovizionarea, desfacerea, servicii postvânzare, gestiune stocuri, depozitare, publicitate, transport extern...)

4.

Financiar-contabilă (planificare, execuţie financiară, audit intern, analiza rezultatelor, contabilitate...);

5.

Personal (analiza nevoilor de personal, recrutare şi selecţie, evaluarea performanţei, remunerarea, motivarea, dezvoltarea profesională, asigurarea sănătăţii, serviciile sociale)