Drept Comercial

Capitolul

Noţiuni introductive privind dreptul comercial

1.1 NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERCIAL

1.1.1 Noţiune

Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial constituie o reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice, care priveşte comerţul.

În sens etimologic, expresia de “comerţ” provine din cuvântul latinesc commercium care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”, ceea ce înseamnă “cu marfă”. Deci, în această accepţiune, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul şi, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori.

Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, denumiţi şi negustori, care sunt agenţi diferiţi de producătorii mărfurilor. Astfel s-ar putea spune că dreptul comercial este totalitatea normelor juridice privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

În sens juridic noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.

Având în vedere concepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare: el reglementează atât producţia (industria), cât şi distribuţia (circulaţia) mărfurilor şi prestările de servicii.

1.1.2 Obiectul dreptului comercial

Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme care permit determinarea sferei dreptului comercial. Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au calitatea de comerciant.

După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Deci, normele dreptului comercial sunt aplicabile unei categorii de acte juridice şi operaţiuni - fapte de comerţ -, iar nu unei categorii de persoane - comercianţi.

1.1.3 Definiţia dreptului comercial

Din cele prezentate rezultă elementele pe baza cărora se poate defini dreptul comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

1.2 SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI COMERCIAL

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a dezvoltării societăţii omeneşti.

1.2.1 Perioada veche (antică)

Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu apariţia ideii de proprietate. Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei, oamenii au început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător ori făurite prin munca lor. Trocul, această formă primitivă a schimbului, asigură în această perioadă nu numai satisfacerea trebuinţelor economice ale indivizilor, ci şi pacea triburilor pe durata schimbului produselor.

Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au impus anumite forme de organizare, prin care se asigurau condiţiile pentru a se putea întâlni un număr mai mare de indivizi, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut târgurile, care au jucat un rol însemnat în naşterea şi înflorirea comerţului.

1.2.2 Perioada evului mediu

Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărămiţarea puterii politice şi la formarea statelor - cetăţi italiene (Veneţia, Geneva, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele - cetăţi adoptă reguli de drept propriu.

Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni (universitas), care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă. Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.

Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne, bazate pe obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei.

Aceste norme interne au fost adunate în culegeri numite statute. Sunt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc.

În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important l-au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Apare un drept al târgurilor, cu reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor, precum şi o procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.

1.2.3 Perioada modernă

Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar, cu un drept scris. Prima ţară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriu, a fost Franţa.

Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create în Franţa jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor. Au urmat cele două ordonanţe ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanţă, din 1673, privea comerţul terestru şi cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care făceau comerţ, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanţă, din 1681, privea comerţul pe mare şi consacra reguli specifice acestui gen de comerţ.

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare se consacră o materie comercială; anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni au fost scoase din Codul civil (adoptat în 1804) şi li s-au dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor producţiei, schimbului şi circulaţiei.

În acest fel, pentru prima oară, se recunoaşte şi se consacră legal dualismul dreptului privat, în drept civil şi drept comercial.

În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, după obţinerea unităţii politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea şi adoptarea unui cod comercial propriu. Prin valorificarea tradiţiei, dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în anul 1882 s-a reuşit adoptarea Codului comercial italian.

Acest cod a reprezentat modelul care a servit la elaborarea codului comercial român din 1887. De remarcat că, în 1942, în Italia a fost adoptat un nou Cod civil, care cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat. În consecinţă, dreptul comercial nu mai are o reglementare juridică consacrată printr-un cod comercial.

În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial, care au intrat în vigoare în anul 1900.

1.2.4 Evoluţia dreptului comercial în România

La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de regulile cutumiare, fie de sorginte locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

Primele legiuiri scrise (“Pravila lui Vasile Lupu” şi “Îndreptarea legii a lui Matei Basarab”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ. Unele reguli referitoare la “daraverile comerciale” şi la “iconomicosul faliment” găsim, pentru prima oară, în Codul lui Andronache Donici, din anul 1814. O reglementare la fel de sumară se găseşte şi în Codul Caragea (1817) din Muntenia, şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.

Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) cuprind anumite reguli referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora se înfiinţează tribunalele de comerţ.

În anul 1840, în Muntenia şi Moldova a fost pus în aplicare Codul comercial francez. După unirea celor două principate (1859) se pune în aplicare o reglementare inspirată din Codul comercial francez denumită “Condica de comerciu a principatelor unite române”.

În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român , care este şi astăzi în vigoare. Aşa cum am arătat, în elaborarea acestui cod s-a folosit ca izvor de inspiraţie Codul comercial italian din anul 1882.

Codul comercial român se înscrie pe linia vechii tradiţii franceze. El are la bază sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile faptelor de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Materia Codului comercial este împărţită în patru cărţi (părţi):

-Cartea I, Despre comerţ în general;

-Cartea a II-a, Despre comerţul maritim;

-Cartea a III-a Despre faliment;

-Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.