Introducere în Naratologie

Naratologia este un termen propus de teoreticianul francez de origine bulgară Tz. Todorov, în Poetica – 1969; definit de G. Genette ca studiul mecanismelor povestirii; tot Genette afirmă că există 2 naratologii, una tematică (analiză a conţinuturilor narative) şi alta formală (analiză a modului de reprezentare narativă, a discursului narativ).

Vom folosi termenul generic de naraţiune, consacrat teoretic, pentru orice formă a epicului. Este un termen modern; sinonimul lui cu o mai lungă tradiţie şi mai familiar publicului larg – povestirea – prezintă o anumită ambiguitate semantică.

- Definiţie

„Povestire” desemnează o relatare orală sau scrisă, a unor fapte reale/imaginare. Înseamnă atît specia epică „inferioară” cantitativ şi dpdv al complexităţii, nuvelei, cît şi actul de a povesti (infinitivul lung); etimologic, trimite, de asemenea, la poveste, la basm, poate forma cea mai veche a genului epic.

- Origini

În Poetica aristotelică, epicul (epopeea) reprezintă unul dintre cele 2 mari genuri literare, alături de dramatic. Maestrul lui Aristotel, Platon, întrebuinţase termenii de „mimesis” şi „diegesis” pentru discursul literar care lasă faptele şi personajele să se prezinte direct (specific teatrului) şi, respectiv, acela care foloseşte medierea vocii unui povestitor (specific epicului). Teoreticienii din sec. XX (de ex. Wayne Booth, în anii ’70) vor traduce această dihotomie prin showing vs. telling (a prezenta/a povesti). Aceasta este o primă formă de delimitare a genului epic, mai degrabă conţinutistică, întrucît dpdv formal atît epopeea, cît şi tragedia foloseau versul.

- Structura naraţiunii

Principala problemă este cea a organizării materialului epic, a prezentării evenimentelor ce constituie intriga într-o formă anume.

Se face astfel distincţia între două „etaje” ale povestirii (din raţiuni metodologice, ele existînd de fapt împreună, simultan): ordinea cronologică a evenimentelor (fabula) şi prezentarea acestei ordini (subiectul - sujet). Termenii aparţin Şcolii formale ruse (Tomaşevski, Şklovski, Petrovski ş.a.). Nu trebuie confundaţi cu omonimele lor. Echivalentele lor: Aristotel mythos/logos, fr. histoire/discours (Genette), anglosaxoni plot/story, rom. poveste (sau istorie)/discurs. Altfel spus, ne interesează, în aspectul de fabulă al unei naraţiuni, ce se povesteşte, iar cînd urmărim latura de subiect, cum se povesteşte. V. Şklovski afirma, la începutul secolului XX, că doar discursul interesează dpdv estetic.

Un motiv ar fi acela că istoria/fabula există şi în afara operei literare narative, independent de limbajul care o transmite (film, teatru, mimică, presă). Este ceea ce rămîne cînd se ecranizează un roman (Eco, Numele trandafirului). Ce se „pierde” – descrieri, stil, atmosferă, pasaje teoretice, filozofice (unele dintre ele pot fi recîştigate/recuperate, pe alt plan, prin limbajele specifice celorlalte forme de comunicare; ex. trilogiile cinematografice Matrix sau Stăpînul inelelor). Cititorii obişnuiţi („the common reader”, cum spunea V. Woolf) reţin tocmai componenta evenimenţială, care era dominantă în romanul tradiţional. Treptat ponderea intrigii în naraţiunea modernă scade, accentul fiind pus pe experimentele formale, pentru a reveni la modă în postmodernism (ex. romanele lui J. Barth, U. Eco, D. Lodge, M. Tournier).

Raportul fabulă/subiect, istorie/discurs e variabil. Uneori aceeaşi istorie poate fi prezentată de mai multe discursuri diferite, ca în romanul lui W. Faulkner, Zgomotul şi furia (4 asemenea discursuri) – exemplu de povestire repetitivă.

- Istoria

Todorov vorbea, în Categoriile naraţiunii literare (1966), despre 2 componente ale naraţiunii privită ca poveste/istorie: logica acţiunilor şi raporturile dintre personaje. Începutul a fost făcut de V. Propp în Morfologia basmului, 1928, unde a inventariat principalele situaţii-tipice, numite de el „funcţii” (39 la număr) ale basmului. Claude Bremond a privit structura povestirii ca pe o suită de micronaraţiuni, de ex. proiectul, pretenţia, contractul, pericolul, înşelătoria. Mai uşor de studiat în cazul naraţiunilor alcătuite după „reţetă”, de tip mit, basm (Harap-Alb), literatură de consum, dar şi în romanul lui Nicolae Filimon unde se văd „cusăturile”. Ex. „contractul” dintre Dinu Păturică şi Chera Duduca pentru a-l fura pe Andronache Tuzluc. În ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje, ar exista 3 tipuri fundamentale