Analiza Discursului Public

Discursul este un ansamblu de enunturi ale unui emitator, care se refera la un subiect unic (topic);

Discursul este o enuntare ce presupune un locutor si un auditor si intentia locutorului de a-l influenta pe auditor (Beneviste);

Discursul este un text in care coincid perspectiva comunicationala si perspectiva tematica (comunicarea scrisa);

Discursul este un ansamblu format dintr-un text si contextul sau;

Discursul este o unitate lingvistica formata dintr-o succesiune de fraze;

Discursul este un ansamblu de texte care ilustreaza o interactiune intre discursuri centrate pe o singura tema, alcatuite la randul lor din mai multe texte;

Termenul „discurs” nu are plural, el desemneaza un domeniu generic – relatia limbajului cu parametrii ai realitatii nonlingvistice;

Analiza discursului reprezinta analiza uzului limbii (Brown si Yule);

Analiza discursului reprezinta studiul uzajului real al limbajului de catre locutori reali in situatii reale / Studiul enunturilor efective in situatii efective (Van Dijk);

Analiza discursului = analiza conversationala / Discursul = activitate interactionala (Scoala americana)

Analiza discursului vizeaza articularea enuntarii discursului/textului la un anumit loc social si genurile discursului;

Caracter multi-, inter- si transdisciplinar - armonizeaza perspectivele mai multor discipline: retorica, analiza conversationala, sociolingvistica, psiholingvistica;

„Analiza discursului reprezinta analiza articularii textului si a locului social in care se produce” (Dominique Maingueneau):

-Textul – obiectul de studiu al lingvisticii textuale / Locul social – obiectul de studiu al sociologiai/etnologiei  analiza discursului – pozitite interdisciplinara, incearca sa armonizeze diverse perspective;

-Textul si locul social sunt precum partile unei foi de hartie recto si verso  discursul = un text + un loc social + un mod de enuntare care le articuleaza;

Analiza discursului = „de ce”, limbajul este utilizat „intr-un anume mod”, intr-o anumita situatie de comunicare ;

Analiza discursului este ea insasi un discurs - traditia europeana (tendinte puternic rationaliste) si traditia americana (empirica si mozaicata);

Diferenta intre analiza de continut si analiza discursului: analiza de continut – practicata de sociologi; discursul e o sursa de informatie / analiza discursului – intelegerea functionarii discursului, ca institutie discursiva;

Retorica – studiaza discursivitatea in contexte si situatii diverse: retorica argumentativa, retorica metafizica (influentarea interlocutorului prin fascinatia ideii), retorica textualista (modalitatea constructiei discursive), retorica poetica (accent pe studiul mijloacelor stilistice), retorici speciale (specializate pe genuri discursive: retorica dirscursului politic, retorica propagandei, retorica demagogica)

Pragmatica – studiaza limba ca interactiune comunicativa, nu ca ansamblu de semne; lingvistica a uzului limbii; schema tripartita a filozofului american Ch. Morris (1938) – 3 componente ale limbajului: sintaxa (relatiile semenlor cu alte semne), semantica (relatiile semnelor cu realitatea) si pragmatica (relatiile semnelor cu utilizatorii, folosirea lor si efectele produse);

Scoala franceza de analiza a discursului – apare in anii ‚’60 – discurs critic:

-Discursurile supuse unor norme (constrangeri) - realizarea dupa modele (cursul universitar, jurnalul tv, etc.);

-Materialitatea lingvistica;

-Teoriile de enuntare lingvistica – curent pragmatic – folosirea propriu-zisa a limbii;

-Introducerea unor termeni-martor in analiza (arhiva) – Foucault – analiza arheologica

Scoala de la Palo Alto – grup de cercetatori care au dezvoltat in SUA in anii ’50-’60 pragmatica comunicarii umane - Watzlawick introduce notiunea de „noua comunicare” – comunicarea nu mai este o alternanta gen emisie-receptie, ci un sistem cu multiple canale, la care actorul social participa in fiecare secunda, fie ca vrea, fie ca nu, prin gesturi, privire, tacere, chiar prin absenta. In calitatea sa de membru al unei culturi, el face parte din comunicare, asa cum muzicantul face parte din orchestra. Dar in aceasta mare orchestra culturala, nu este nici dirijor, nici partitura. Fiecare canta „acordandu-se cu celalalt”;

Analiza conversationalarelatiile dintre constituentii lingvistici ai interactiunii (acte de limbaj, interventie, schimb, ansamblul interactiunilor); relatiile intre participantii la interactiune (agresivitatea, gradul de intimitate, inscrierea la cuvant, problema imaginii colocutorilor, etc); interactiunile comunicationale la nivel verbal, paraverbal, non-verbal;

-Conversatia = o forma de interactiune verbala, o relatie de determinare reciproca (ii schimbi pe altii si te schimbi pe tine sub actiunea celorlalti);

-Caracter multi- si inter-disciplinar - sinteza intre lingvistica, sociologie, psihologie;

-Competenta comunicativa a lui Hymes  Resursele comunicative: unitati verbale si nonverbale, construirea si gestionarea conversatiei (randul la luarea cuvantului, reluari, punctari, deschidere, inchidere, marcatori, etc.), realizarea unor relatii interpersonale;

-Dimensiunea relationala este esentiala – se construiesc relatii interpersonale, dar si identitatea sociala care modeleaza conflictele si consensul, egalitatea sau ierarhiile, etc.;

Etnografia comunicarii = accent pe eterogenitatea comunitatilor lingvistice, diversitatea codurilor care modeleaza identitatea partenerilor in interactiunile verbale;

-Curent aparut in cadrul cercetarii antropologice americane;

-Gumperz si Hymes – observarea si descrierea multimii de ”evenimente de comunicare” surprinse in contextul lor natural – „vorbirea” e un sistem cultural, determinat de norme implicite, in care nu se pot separa socialul si verbalul;

-Modelul lui Hymes – „speaking” – studiaza functiile limbajului in acte concrete de comunicare;

Etnometodologia = studiaza metodele care permit actorilor sociali sa stapaneasca actele de comunicare in viata de zi cu zi;

-Interactionismul simbolic al lui Mead – schimburile verbale cu celalalt sunt locul unde se formeza simultan subiectul si ordinea sociala;

-Modelul lui Goffman – partenerii unei interactiuni verbale sunt prinsi intr-un fel de dramaturgie, viata de zi cu zi este o permanenta punere in scena aflata intr-un echilibru determinat de raporturile intre forte instabile.