Argumentare și Metodologie

CURS NR. I

VALIDITATEA

Validitatea înseamnă practic corectitudine logică, adică respectarea anumitor reguli, a regulilor logicii. Spunem că o operație logică este validă atunci când sunt respectate regulile acesteia. În cazul unei definiții putem spune că este validă dacă s-au respectat regulile definiției, iar definiția și-a atins astfel scopul, acela de a permite delimitarea univocă pe harta imensă a realității unei clase de obiecte.

Înțelegerea validității drept respectare a regulilor logicii este mai adecvată decât definirea cu ajutorul adevăr/falsului propozițiilor. validitatea nu trebuie confundată cu adevărul. Validitatea este totdeauna o calitate a structurii argumentelor; propozițiile sunt cele ce sunt adevărate sau false. Argumentările nu pot fi niciodată adevărate sau false, propozițiile nu pot fi niciodată valide sau nevalide.

Validitatea trebuie distinsă din capul locului de adevăr. Sunt cel puțin două temeiuri generale pentru a face această distincție:

În primul rând, validitatea se referă la operații (definiție, diviziune, clasificare, inferențe, argumentări etc.), în timp ce adevărul caracterizează propoziții.

În al doilea rând, validitatea privește latura formală a operațiilor, în vreme ce adevărul presupune confruntarea conținutului propozițiilor cu realitatea.

Împrejurarea că validitatea și adevărul nu se suprapun se poate atesta ușor cu ajutorul numeroaselor exemple. Sunt, de pildă, raționamente cu concluzii false, dar care rămân valide, și raționamente cu concluzii adevărate, care sunt nevalide. În orice caz, despre propoziții putem spune că sunt adevărate sau false, iar despre operațiile logice că sunt valide sau nevalide.

În disciplina formală a logicii validitatea este o proprietate a derivărilor, o proprietate formală, desigur. Validitatea nu caracterizează doar argumentele deductive, cum greșit se spune uneori, ci orice derivare, fie ea inductivă, deductivă sau abductivă.

Mai este de observat că validitatea este oarbă în privința conținutului, deci topic neutrală, fiind dependentă nu de ceea ce se gândește în premisele respective, ci de ceea ce se gândește cu ele. De aici rezultă însă o importantă diferență: cea dintre argumentări valide și argumentări sănătoase. O argumentare validă este acea argumentare care respectă regulile de logică, dar o argumentare validă nu este neapărat o argumentare cu premise adevărate și concluzie adevărată. O argumentare validă, cu premise și concluzie adevărate, este, conform unei optici evident pragmatice, și o argumentare sănătoasă.

Scopul, în cunoaștere și în viața practică deopotrivă, este să ajungem la argumentări sănătoase și, pe astfel de bază, la argumentări izbutite (argumentări care conving), dar drumul duce inevitabil prin examinarea validității argumentărilor.

LIMBAJ ȘI STRUCTURĂ FORMALĂ

Ceea ce numim în mod curent, gândirea (raționarea) este ceva inseparabil de limbaj: gândirea se exprimă totdeauna cu ajutorul limbajului. Gândirea și limbajul sunt în unitate, în sensul că limbajul este mediul de formare și manifestare a gândirii. Pe de altă parte, limbajul exprimă anumite conținuturi de gândire. Cu alte cuvinte, nu există gândire care să nu se exprime în limbaj, după cum orice limbaj vehiculează conținuturi de gândire. Practic ele rămân indisociabile; sunt, deopotrivă, imposibile o gândire în afara limbajului și un limbaj vid de orice conținut de gândire. Din nevoi analitice, prin abstracție însă, pentru a delimita și acerceta structura logică a gândirii, recurgem, în logică, adesea, la o asemenea disociere.

Prin limbaj se înțelege un sistem de semne care au semnificație, deci un sistem de simboluri. Prin limbă, care trebuie distinsă de limbaj, într-o anumită comunicare, avem în vedere un aspect abstract, general. Limba este, aproximând, o sumă de deprinderi și principii de organizare , este sistemul care guvernează orice act concret de comunicare. Ea cuprinde un lexic, care este totalitatea simbolurilor (cuvintelor), și o gramatică, sau totalitatea regulilor de folosire a lexicului. În vreme ce limba este, într-un sens, ideală, limbajul este limbă concretizată, manifestă, adică limba într-o anumită ipostază a folosirii ei. Întrucât există mai multe ipostaze ale folosirii ei, aceleași limbi îi corespund mai multe limbaje. De exemplu, o limbă națională, cum este limba română, se manifestă în limbaj curent, limbaj științific, limbaj poetic, limbaj filosofic, limbaj al tinerilor etc.

Limbajul cel mai larg folosit este limbajul curent. Acesta concretizează o limbă naturală și este utilizat în comunicarea cotidiană dintre oameni.

Se pune întrebarea care este legătura dintre limbă și realitate? și dacă este limba naturală, sub aspect genetic, naturală sau convențională?, astfel avem:

Poziție convenționalistă:

-Teza caracterului arbitrar al cuvintelor limbii, fiind invocat în sprijinul ei pluralitatea semnificațiilor unor nume, multitudinea de nume pentru aceleași obiecte, lipsa de nume pentru anumite obiecte etc.

-Ideea după care limba este rezultatul unei convenții sociale, un produs al fanteziei, un produs al dezvoltării spiritului etc.

Poziție naturistă:

-Teza după care există o identitate dintre limbă (cuvintele și structura ei) și realitate (obiecte și relațiile dintre ele).

-Ulterior s-a susținut ideea similitudinii dintre sunetele limbii și sunetele naturii, dependența lexicului de climă, de reacțiile afective, identitatea relațională dintre cuvinte și obiecte etc.

Se poate spune că numele, în general cuvintele limbii, structura acesteia sunt naturale în sensul că sunt instituite în cadrul contactului omului cu obiectele în procesul muncii, al comunicării sociale, pe baza dezvoltării creierului și aparatului fonator. Pe de altă parte cuvintele sunt convenționale, în sensul că atribuirea unei anumite semnificații unui cuvânt este rezultatul unei convenții sociale.

În legătură cu limbajul natural s-a pus spoblema reducerii impreciziei termenilor, înlăturării ambiguității expresiilor, în general, a situațiilor de polisemie. Acestea sunt situații în care un cuvânt are multiple semnificații. De exemplu cuvântul ”este” poate semnifica existența, identitatea, apartenența sau incluziunea.

La un anumit stadiu de dezvoltare a cunoașterii științifice, s-a dovedit, însă, în mod practic, că este necesară înlăturarea situațiilor de polisemie, că precizia și rigoarea necesare nu mai pot fi asigurate în limbajul cotidian; unii dintre termenii săi ajung chiar să-și piardă la un moment dat sensul inițial, odată cu lărgirea câmpului experienței supuse investigației. Un exemplu elocvent în această privință îl oferă teoria relativității, în care termeni ca ”sus”, ”jos”, ”simultaneitate” etc. își pierd sensul pe care îl au în limbajul curent. În asemenea cazuri, trecerea la un alt limbaj, ”artificial”, devine necesară. Odată apărută această necesitate, statutul limbajului natural a devenit o temă de reflecție. Este evident că acest limbaj are avantajul unei mari bogății de posibilități de exprimare și sugestie în raport cu celelalte limbi. Acest avantaj îl fructifică mai ales literatura și, în sfera ei, poezia. Acest limbaj are un potențial, încât poate fi limbaj al științei, cu condiția ca termenii și expresiile sale să fie supuse în prealabil unei prelucrări logice prin care semnificația și sensul lor să fie precizate și stabilizate. De la un anumit nivel al dezvoltării cunoașterii, limbajul natural este însă insuficient.