Bazele Lingvistice ale Comunicarii

Imagine preview
(7/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Bazele Lingvistice ale Comunicarii.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 69 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Comunicare

Extras din document

Comunicarea verbală este procesul de transmitere a unui mesaj de la sursă(emiţător) la destinatar(receptor) prin intermediul unui cod(limbă naturală) şi al unui canal.

În bogata literatură de specialitate pe tema comunicării prin limbaj, este unanim acceptată ideea că elementul concret care facilitează actul comunicării este semnul lingvistic. Definiţia semnului lingvistic a fost dată de Ferdinand de Saussure( Curs de lingvistică generală): semnul este entitatea cu două feţe – semnificantul/cenemul ( unităţile acestuia sunt fonemele, pe baza cărora se constituie compexul sonor) şi semnificatul/pleremul( semnificatul lui casă nu e o casă concretă, nici ansamblul caselor, ci conceptul de casă), în raport de presupunere reciprocă ( de exemplu, la semnificatul casă, care există în realitatea extralingvistică, se asociază semnificantul casă, care evocă, în mintea vorbitorilor de limbă română, ideea generală şi abstractă de locuinţă). Caracterul binar al semnului , prevăzut de Saussure, rezultă din rolul lui de element intermediar între gândire şi sunete, dat fiind că ideile se delimitează între ele numai în măsura în care sunt asociate cu anumite complexe sonore. În accepţia lui L. Hjelmslev, semnul este rezultatul semiozei iar natura lui se bazează pe reuniunea dintre forma expresiei şi forma conţinutului( semnificat şi semnificant, în viziunea lui Saussure).

Notă. Trebuie admise ca semne lingvistice numai manifestările produse intenţional, în scopul comunicării. O distincţie clară între semne intenţionale şi semne atenţionale este indispensabilă, deoarece aceste două categorii de semne trimit la relaţii semiotice ireductibile unele la altele. Deşi atenţionalitatea este o formă de intenţionalitate ( ea instaurând o relaţie de trimitere), semnul atenţional nu este produs ca semn. Simptomul medical, de exemplu strănutul repetat, nu este în sine un semn, ci o parte sau un efect al bolii, sau nu este un semn decât pentru medic şi numai în măsura în care acesta nu-l mai percepe ca pe un eveniment oarecare, ci ca un indiciu al unei fapte biologice neperceptibile( de exemplu, o alergie sau o infecţie bacteriană). Însă, în cazul semnului intenţional, producerea fenomenului fizic este un act semiotic dacă şi numai dacă se înscrie într-o perspectivă comunicaţională şi se realizează prin limbaj. Pot fi semne intenţionale săgeţile care indică direcţiile de mers pentru călători, marcajele pietonale, desenele, picturile, dar acestea sunt fie convenţii, fie reprezentări exterioare ale reprezentărilor mentale, în concluzie nu pot asigura comunicarea verbală.

Semnul lingvistic este arbitrar sau convenţional, caracteristică ce asigură optima lui funcţionare. Saussure a arătat că semnificantul este arbitrar în raport cu semnificatul, în sensul că nu există nici o legătură necesară între complexul sonor şi conceptul pe care îl exprimă. Aceasta înseamnă că nimic din natura conceptului nu impune exprimarea printr-un anumit complex sonor. Argumentele pentru această interpretare sunt:

- faptul că acelaşi concept se poate exprima, în general, prin mai multe sinonime( de exemplu, pentru casă: locuinţă, vilă, apartament)

- acelaşi concept se exprimă prin cuvinte diferite în diverse limbi( rom. Casă, germ. Haus, engl. House, fr. Maison).

Legătura dintre sunete şi sens sau dintre semnificant şi semnificat este nu numai convenţională, ci şi culturală, presupunând un acord colectiv între vorbitorii aceleiaşi limbi la un moment dat. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic se opune celui motivat şi îl are corolar pe cel convenţional, deoarece, în absenţa oricărei motivări, doar convenţia asigură funcţionarea semnului.

Caracterul imuabil al semnului lingvistic este determinat de caracterul lui arbitrar şi convenţional, care impune să nu fie schimbat sau înlocuit de vorbitorii unei anumite limbi. Imuabilitatea semnului înseamnă, de fapt, caracterul lui stabil, asigurat prin manifestarea socială: colectivetatea nu alege semnele, ci le foloseşte prin transmiterea de la generaţie la generaţie, împreună ce regulile la care se supun. Schimbările pot fi fonetice, morfologice, sintactice sau lexicale şi duc la muabilitatea semnului lingvistic, care se poate manifesta în schimbarea raportului dintre semnificant şi semnificat( casă înseamnă orice casă) şi în modificarea unor laturi ale semnului ( în româna veche, mahala însemna cartier; în româna actuală, înseamnă loc rău famat).

Semnul lingvistic este liniar, respectiv unidimensional sau se desfăşoară într-o singură direcţie( spre deosebire de cele maritime, de exemplu, care sunt multidimensionale).

Semnificaţia este reuniunea semnificantului cu semnificatul, actul prin care unui obiect i se atribuie un nume ( de exemplu, obiectul reprezentat de geometricieni rotund i se atribuie numele de cerc). Semnificaţia este procesul care asociază un obiect, o fiinţă, o noţiune unui semn susceptibil să îl evoce; ea este o cunoaştere a realităţii, fiind un proces psihologic, care presupune experienţă cognitivă, spre deosebire de sens, care este o valoare statică, o imagine mentală rezultată din proces, care se deprinde o dată cu experimentarea unei anumite limbi. Aducem, spre argumentare, starea lingvistică a copilului mic, care , necunoscând reprezentarea concretă a cuvintelor pronunţate, fie nu le percepe sensul, fie îl asimilează altor tranşe sonore cu care seamănă din punctul de vedere al inventarului de sunete şi al trăsăturilor fonematice ale acestora. Acest fenomen al raportării formei unui cuvânt, al cărui sens este necunoscut vorbitorilor, la forma unui cuvânt cunoscut apare, însă, şi în limbajul persoanelor cu experienţă lingvistică, dar ignoranţi. În lingvistică, acesta este taxonomizat ca atracţie paronimică sau ca etimologie populară( pentru detalii şi exemple, vezi infra).

Fisiere in arhiva (1):

  • Bazele Lingvistice ale Comunicarii.doc