Caracteristicile Limbajului Uman Natural

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Caracteristicile Limbajului Uman Natural.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 4 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Comunicare

Extras din document

Charles Hockett (1960) lansează sintagma „design features” of human language

(vom înţelege, aproximativ: „trăsături definitorii”)

Există diverse diverse propuneri de caracterizare a limbajului uman natural. O contribuţie de referinţă în această direcţie este cea a lingvistului american Charles F. Hockett din anii ’60, în contextul în care apar preocupări de comparare a limbajului uman cu limbajele animalelor şi devine manifestă absenţa unei definiţii satisfăcătoare pentru limbaj care să stea la baza acestui demers comparativ. Alternativa propusă de Hockett este identificarea unor trăsături care să definească conceptul de limbaj. Hockett elaborează o listă a trăsăturilor ale limbajelor în general şi ale limbajului uman în particular, într-o serie de cîteva lucrări:

- Charles Hockett (1960), „The Origin of Speech“, in: Scientific American 203/3, 89-96

- Charles Hockett şi Stuart Altmann (1968), „A Note on Design Features“, în Thomas Sebeok (ed.), Animal Communication: Techniques of Study and Results of Research. Bloomington/London, Indiana University Press, 61-72

(- după unii, încă o altă lucrare: Ch. Hockett (1966), „The Problem of Universals in Language”)

1960: 13 trăsături  (1966: 15 trăsături)  1968: 16 trăsături

Lista acestor caracteristici, cu menţiuni în privinţa implicaţiilor lor

Note:

1. În literatura de specialitate (de ex., E. Munteanu, Introducere în lingvistică, p.12), caracteristicile sînt enumerate cu uşoare diferenţe legate de nume şi de interpretare.

2. Încorporăm în această prezentare intrepretări din partea altor lingvişti date caracteristicilor enunţate de Hockett.

1. Canal (de comunicare) vocal-auditiv. Comunicarea umană, în forma ei tipică, de bază (vocal-orală), se realizează prin utilizarea aparatului audio-fonator, adică sunetele vorbirii se articulează la nivelul gurii şi se percep la nivelul urechii. Alte moduri de comunicare, precum scrierea şi limbajele semnelor, folosesc un canal manual-vizual. Însă majoritatea limbilor au drept modalitate bazică de expresie canalul vocal-auditiv, multe nu cunosc scrierea. Scrierea este considerată o formă secundară de comunicare, apărută mai tîrziu în istoria umanităţii, iar limbajul semnelor este folosit de o parte a indivizilor, cei care sînt limitaţi în folosirea canalului vocal-auditiv.

Implicaţii

a. Canalul vocal-auditiv nu implică mîinile şi ochii, prin urmare: pe de o parte, permite realizarea simultană a altor activităţi întrucît lasă libere aceste organe; pe de altă parte, permite transmiterea informaţiei în condiţii în care aceste organe nu sînt eficiente, de vizibilitate redusă, chiar pe întuneric.

b. Invers, în condiţii foarte bune de vizibilitate, mesajul lingvistic de tip vocal-oral nu ajunge la o distanţă foarte mare, întrucît unda sonoră îşi pierde din intensitate pe măsură ce se îndepărtează de punctul emisiei, în acest caz putîn fi mai eficientă o comunicare de tip manual.vizual.

c. Caracterul vocal determină producerea semnelor lingvistice unul după altul, adică succesiunea lor în lanţul vorbirii. Această caracteristică avea să fie denumită de Saussure (1916) „linearitatea semnului lingvistic” şi stă la baza articulării limbajului.

2. Transmisie largă şi recepţie direcţionată (îngustă). Semnalul lingvistic, propagat sub forma unei unde sonore, este trimis în toate direcţiile, dar este receptat ca provenind dintr-o anumită direcţie. Totodată, este mult mai bine receptat atunci cînd provine din faţă.

Implicaţii. Recepţia direcţionată permite identificarea punctului în care s-a produs semnalul lingvistic, în general cu mai bune rezultate atunci cînd semnalul este receptat din faţă.

3. Semnal efemer. Semnalul lingvistic nu persistă în timp, emisia sonoră dispare rapid.

Implicaţii. Scrierea şi mijloacele moderne de înregistrare s-au dezvoltat inclusiv pentru a păstra informaţia pe termen îndelungat.

4. Caracterul interşanjabil al poziţiei emiţătorului şi a receptorului („intersubiectivitatea”). Un vorbitor poate deopotrivă să trimită şi să primească orice mesaj lingvistic.

Implicaţii. Vorbitorii pot reproduce un mesaj lingvistic pe care îl primesc, pot să primească şi să transmită acelaşi mesaj.

5. Retroactivitatea („retroalimentarea”; engl. „total feedback”). Emiţătorul se poate asculta, îşi percepe propriul mesaj.

Implicaţii. Vorbitorul poate evalua şi controla mesajul pe care îl emite.

6. Specializarea.

Orice activitate a organismului presupune un consum de energie şi are implicaţii energetice. Vorbirea consumă o energie infirmă şi micile perturbaţii cauzate în undele sonore sînt nesemnificative, prin urmare, vorbirea nu are relevanţă biologică, are relevanţă doar ceea ce se transmite. Se spune că limbajul uman este foarte specializat, anume, specializat pentru a comunica.

Fisiere in arhiva (1):

  • Caracteristicile Limbajului Uman Natural.doc