Comunicare

Imagine preview
(8/10 din 10 voturi)

Acest curs prezinta Comunicare.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 61 de pagini .

Profesor: Lect.Univ.Dr. Livia Durac

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Capitolul 1. Introducere
1.1. Obiectul cursului
1.2. Conceptul de comunicare
1.3. Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării
Capitolul al 2-lea. Modalităţi de transmitere a mesajului
2.1. Comunicarea interpersonală
2.2. Comunicarea verbală
2.3. Comportament nonverbal
Capitolul al 3-lea. Semnalele corpului uman
3.1. Kinezica
3.2. Expresiile feţei
3.3. Oculezica
3.4. Olfactica
3.5. Haptica
Capitolul al 4-lea. Alte forme de transmitere a conţinuturilor non-verbale
4.1. Artefactele
4.2. Cronemica
4.3. Proxemica
Capitolul al 5-lea. Elemente de paralimbaj
5.1. Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a semnificaţiilor
Capitolul al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare
6.1. Bariere în comunicare
6.2. Tipuri de ascultare
Capitolul al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne explica
7.1. Ce este metacomunicarea?
7.2. Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare eficientă

Extras din document

CAPITOLUL 1

Conceptul de comunicare.

Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării

Probleme de definire a conceptului

Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată (John Fiske, 1982, 2).

Comunicarea a primit nenumărate definiţii – fie ele implicite ori explicite – toate demonstrând eforturile continue ale practicienilor, oamenilor de ştiinţă preocupaţi de a descrie, prezice şi înţelege cât mai bine fenomenul în discuţie. Aceste definiţii pot fi grupate în categorii variate, unele venite dinspre zona limbajului comun, altele din sfera intereselor individuale ale unora dintre specialişti şi, în fine, o categorie de definiţii izvorâte din orientarea specialiştilor spre interesul public, general.

O listă de întrebări, care ar putea părea covârşitoare, reflectă, de fapt, doar o mică parte din problemele la care teoreticienii şi cercetătorii încearcă aflarea de răspunsuri, în eforturile lor de a găsi acea definiţie care să „acopere” domeniul comunicării. Astfel, ei încearcă să descopere cum, de ce comunică oamenii şi care sunt limitele între care se poate vorbi de comunicare? Vor să ştie cum şi de ce oamenii îşi planifică actul comunicării (a se înţelege: intenţionalitatea comunicării). Vor să înţeleagă cum şi de ce uneori comunicarea reuşeşte, iat alteori eşuează lamentabil, ce anume determină astfel de oscilaţii? Încearcă, de asemenea, să înţeleagă modul în care o persoană sau o organizaţie influenţează comunicarea dintre ceilalţi oameni şi, fără îndoială, şirul întrebărilor poate continua mult de aici înainte (fie şi numai dacă ar fi să le dezvoltăm pe cele enumerate deja).

Aşadar, ce este comunicarea? Zecile şi zecile de definiţii care i-au fost date conceptului de-a lungul ultimilor 50 (şi mai bine) de ani nu s-au dovedit a fi pe deplin satisfacătoare. O definiţie acurată trebuie să conţină conceptele cheie, cu adevărat definitorii pentru domeniul comunicării, dar şi să surprindă relaţiile dintre ele, să evidenţieze modul de conlucrare, de întrepătrundere a acestor concepte, finalitatea fiind aceea a unui enunţ descriptiv exhaustiv.

Nu ne propunem a oferi aici o înşiruire de autori şi definiţii date de-a lungul timpului noţiunii de comunicare, ci ne vom opri la două surse „clasice” de definire, surse accesibile oricui. Astfel, Dicţionarul explicativ al limbii române propune: „Comunicare, acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. 1. Înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.” (DEX, 1996, 204). Într-o Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe umane, termenului comunicare îi este atribuită accepţiunea: „transmitere de informaţii, prin intermediul instrumentelor verbale şi nonverbale (mimică etc)…” (Marco Drago, Andrea Boroli, ş.a., 2004,171). Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăşi”.

Prin urmare, dacă a trăi înseamnă a interacţiona, atunci a trăi înseamnă a comunica. Spunem despre comunicare că este proces, este – deci - devenire, dar mai ales că este pluralitate: comunicarea necesită minimum două persoane, presupunând cel puţin dedublarea interioară. Comunicarea umană presupune un eu care produce semne şi un tu care interpretează semnele.

Dar de ce trebuie să comunicăm, care sunt efectele comunicării, şi, până la urmă, care ar fi motivele pentru care se pune un accent atât de mare pe această componentă a vieţii sociale? Ei bine, comunicând ne exteriorizăm intenţia de a influenţa, de a persuada, şi asta prin transferul de informaţii, care implică atitudine, opinie, decizie din partea celor implicaţi în acest proces. Efectele produse sunt uneori destul de profunde, întrucât comunicarea depăşeşte stadiul unui simplu schimb de informaţii între părţi, respectiv al unei interacţiuni între acestea. Fiind (aşa cum am mai menţionat un proces) undele sale pot cunoaşte propagarea până în straturile inconştientului, producând reacţii organice care nu sunt controlate conştient (înroşire, accelerarea bătăilor inimii, tensiune musculară etc.) Scopul ultim al influenţării prin comunicare este modificarea realităţii trăite.

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicare.doc

Alte informatii

Laborator de comunicare (Semestrul I) Suport de curs