Comunicare, comunicare publică și relații publice

1. Comunicarea generalizată

1.1. Comunicarea ca relaţie

Prima dintre cele 4 axiome ale comunicării ale lui Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) ne spune că: „Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, în aşa fel încît cel de-al doilea îl include pe primul şi, ca urmare, este o metacomunicare.” Ceea ce numim comunicare nu se limitează prin urmare la transmiterea unei informaţii; ea implică întotdeauna o relaţie. Sensul termenului de comunicare, utilizat de la sfîrşitul sec. al XII-lea – aşa cum ne sugerează rădăcina sa latină munus – priveşte întîlnirile între indivizi, schimbul, împărtăşirea. A comunica înseamnă a fi în relaţie; originea comunicării se află în necesitatea de a relaţiona oamenii, de a-i face să coopereze în vederea unor scopuri comune. Comunicarea apare pentru a permite oamenilor să-şi coordoneze acţiunile în vederea unor scopuri generale comune. În viaţa socială nu se poate obţine nimic fără comunicare (Henri Lefebvre). Informaţia e de fapt doar o ultimă etapă a evoluţiei comunicării, deloc indispensabilă. Oricum, în comunicare, relaţia influenţează conţinutul, se plasează la un nivel superior, este metacomunicare. Iar scopul ultim al comunicării este tocmai metacomunicarea, construirea de relaţii interpersonale. Doctrinele cîştigătoare – cum sînt spre ex. creştinismul, psihanaliza -, şcolile, sînt acelea care şi-au rezolvat înainte de toate problemele de relaţii de comunicare, de reţea: fără orchestră orice mesaj rămîne literă moartă.

1.2. Comunicare interpersonală şi comunicare publică

Ca relaţie, comunicarea se poate stabili între două personae, între o persoană şi un grup şi între grupuri de diferite dimensiuni. În principiu putem deci diferenţia domeniul comunicării interpersonale de domeniul comunicării publice. Marea diferenţiere în domeniul vast al comunicării generalizate este cel dintre comunicarea interpersonală şi publică. Desigur, multe dintre principiile, tehnicile şi procedurile comunicării interpersonale funcţionează şi în comunicarea publică, diferitele forme ale comunicării putînd fi la fel de bine privite şi dinspre persoane şi dinspre public (publicuri). Dacă detaliem conceptual de comunicare generalizată avem pe lîngă comunicarea interpersonală cu formele ei detaliate diverse, comunicarea publică ce poate lua forma comunicării instituţionale, politice, mediatice sau comerciale. Comunicarea publică se diferenţiază apoi în ceea ce se numeşte pe de o parte relaţii publice, respective comunicare instituţională şi politică, pe de alta publicitate şi marketing, respective comunicare comercială, totul scufundat în mediul însăşi al comuncării postmoderne care este comunicarea mediatică. Din punctul de vedere al mass-mediilor, comunicarea generalizată rezolvă problema modernă a parcelării prin specializare a cunoaşterii. Desigur, nu poţi cunoaşte la fel ca specialistul, dar poţi să te întîlneşti cu el într-o reprezentare a cunoaşterii lui. Comunicarea înseamnă atunci ceea ce vechea pretenţie elitistă de cunoaştere numea vulgarizare.

1.3. Relaţiile publice ca şi comunicare

Confuzia terminologică cea mai răspîndită pentru centrul şi estul Europei – unde abia se înfiripă chiar relaţiile cu publicul (penurie, absenţa personalului, masivitatea cererilor etc.) - este cea dintre relaţiile publice şi relaţii cu publicul. De altfel, Europa în general nu este scutită de această confuzie pentru că termenul este de origine americană şi îşi hrăneşte semnificaţiile dintr-un anumit context socio-politico-economic şi general uman. Pentru Europa de vest, regalistă şi centralistă „relaţiile publice” au fost relaţii cu publicul în sensul că deciziile luate de autorităţile regale superioare aflate la centru erau comunicate masei supuşilor care le executau. Prin urmare „relaţiile publice” se reduceau la comunicarea unilaterală cu publicul. Serviciile publice din ţările europene, universale în sensul centralismului regal tradiţional, au continuat să practice acest gen de relaţii cu publicul şi au fost în general urmate ca model de restul instituţiilor şi chiar de firmele şi întreprinderile comercial-economice în stilul comunicării comerciale (marketing şi publicitate) ale acestora. În America şi, în general, în lumea anglo-saxonă, comunicarea publică primeşte sens de relaţii publice, adică grupurile comunică public unele cu altele în numele impunerii propriilor interese şi îşi promovează propria imagine. În principiu, Declaraţia drepturilor omului de la 1789, prin art. 11: "Libera comunicare a gîndurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale oamenilor." Ne spune că spaţiul public este deschis tuturor. El defineşte chiar această deschidere spre toţi a comunicării, care e folosită însă de diferitele puteri sau sisteme în interesul lor. Desigur, comunicarea publică se face în numele interesului general, dar interesul general rezultă dintr-un compromis al intereselor indivizilor şi grupurilor societăţii sau, cum spune Platon prin intermediul lui Protagoras, valorile fundamentale rezultă din influenţe complementare. Interesul general rămîne deschis controverselor şi recursului făcut de indivizi sau minorităţi frustrate de o decizie publică (ex. interdicţia fumatului). Dreptul american, Common law se hrăneşte din empirismul anglo-saxon, care acceptă compromisul, medierea, în vreme ce formula mesajului informativ venit de la centru, ce pare să caracterizeze Europa tradiţionalistă, provine din practica dreptului roman.

1.4. Istoria relaţiilor publice

Deşi relaţiile publice sunt un fenomen comunicaţional al secolului XX rădăcinile acestei activităţi sunt la fel de vechi ca şi comunicarea. Istoria lor nu este decît istoria perfecţionării şi autonomizării managementului şi tehnicilor acestei activităţi comunicative. Am putea spune spre ex. că Iulius Cesar şi-a promovat imaginea personală prin astfel de tehnici, că în Roma antică existau campanii electorale, că Jocurilor Olimpice antice li se făcea publicitate, că în Anglia sec. XVII-lea mesaje publicitare: si quis – dacă cineva doreşte, mesaje prin care indivizii îşi făceau cunoscute capacităţile, iar cine dorea să îi folosească le răspundeau etc. Probabil că evenimentul ce caracterizează cel mai bine sensul actual al relaţiilor publice este Revoluţia americană. Aici întîlnim organizaţii care modelează opinia publică, utilizarea diferitelor simboluri, producerea de evenimente înscenate (afacerea ceaiului de la Boston), difuzarea rapidă a propriei versiuni asupra evenimentului, utilizarea a cît mai multe canale de comunicare, campanie susţinută care saturează publicul cu mesaje. Această perioadă, mai ales cea dintre 1600 şi 1799, este preliminară, întrucît infrastructura, canalele de comunicare şi tehnicile relaţiilor publice abia se crează şi se dezvoltă.Tot aici apare primul purtător de cuvînt prezidenţial, Amos Kendall, cel care a redactat articole şi discursuri pentru preşedintele Andrew Jackson, ajutîndu-l să găsească cele mai pregnante formule pentru ideile sale, cel a cercetat opinia publică şi a distribuit diferite materiale pentru ziarele din toată ţara.