Comunicare financiar-bancară

CURS 1 – Principiile fundamentale ale comunicării financiar-bancare

1.1 Concepte şi noţiuni introductive ale comunicării

Ori de câte ori în acţiunea umană se înregistrează un eşec, înainte de remedierea propriu-zisă a acestuia, oamenii încearcă în primul rând să descopere cauzele pentru care s-a ajuns la un rezultat neconcordant scopurilor iniţiale ale acelei activităţi. Din punct de vedere tehnic se pot identifica cele mai multe motive pentru care ceva ar putea să nu meargă bine. În plus, pe lângă un „know-how” deficitar, oamenilor le pot lipsi diferite abilităţi sau aptitudini individuale necesare utilizării unor tehnologiii specifice. Mai intervine apoi şi sensibilitatea şi slăbiciunea specifică fiinţei umane în faţa riscurilor, sau în faţa incertitudinii, ori chiar a limitelor fizice şi psihice la care pot ajunge la un moment dat cei care activează în sfera atât de interesantă, complexă şi dinamică a economiei. Aşa se face că în ultimul timp, o nouă explicaţie, ca un alibi de lux, a început într-o măsură din ce în ce mai mare să fie admisă ca şi cauză a eşecului: lipsa unei comunicări adecvate între părţile contractuale. În condiţiile în care comunicarea a devenit atât de importantă în acţiunea umană, merită cu siguranţă să i se acorde mai multă atenţie.

• Termenul de comunicare are o semnificaţie mult mai amplă. În acest sens se pot identifica următoarele forme ale comunicării: umană, animală, vegetală, mecanică, galactică, etologică, sensibilă, religioasă, sportivă, afectivă etc., acoperind aria de interes a multor ştiinţe. În economie, comunicarea implică atât oameni, instituţii, norme şi reguli, cât şi elemente de morală şi de etică profesională.

1) Din perspectivă etimologică, termenul de COMUNICARE desemnează acţiunea de a pune în comun sau acţiunea de a face parte, de a fi în relaţie cu …

2) De-a lungul timpului, din rădăcina iniţială s-au format cuvinte spefice unor domenii extrem de diferite: în Evul Mediu a apărut atât termenul de „comuniune”, „împărtăşanie” (în legătură cu ritualuri ale Bisericii Catolice), cât şi cel de acces odată cu dezvoltarea infrastructurii (drumuri, şosele, canale de navigaţie, etc.) .

3) Era industrială, graţie mijloacelor moderne de comunicare generate de progresul tehnologic (telegraful, trenul, etc.) începe să impună tot mai mult sensul de transmitere de ştiri, de informaţii. Legătura dintre termenul de comunicare şi informarea de masă (presa scrisă, cinematograful, televiziunea, radioul, Internetul, etc.) se produce abia în secolul al XX-lea.

4) În concluzie, COMUNICAREA reprezintă tot „ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte sau între obiecte şi persoane. Ea desemnează fie acţiunea de a comunica, fie rezultatul acestei acţiuni” . Prin urmare, comunicarea înseamnă trecerea mesajului de la sursă, cu ajutorul unui transmiţător, printr-un canal la un destinatar. În teoria tradiţională a comunicării toate acestea reprezintă structura elementară a comunicării aşezată într-o formă liniară: sursa de informaţie sau emiţătorul, mesajul (ideea sau informaţia difuzată), canalul de transmitere a mesajului sau suportul mesajului, destinatarul. Formal aceste elemente se prezintă astfel:

Σc={E,e,C,m’,R}; m≠m’

Comunicare mediată (fig. 1.1)

Conform acestui model, mesajul destinatarului "este codificat de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului, făcându-l să parvină intact la destinaţie" . Atunci când, pe canalul de transmisie intervin elemente perturbatoare – zgomotele, mesajul este deformat sau distorsionat (zgomot alb – claxoane de maşini, zgomotul făcut de picamăr, zgomotul dintr-un metrou în mers, rumoarea dintr-o sală în care mai multe persoane vorbesc în acelaşi timp).