Comunicare în Afaceri

Comunicarea interumana constituie un obiect de studiu cu o importanta mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Patrunderea si întelegerea sistemului de comunicare deschid si înlesnesc drumul cunoasterii personale si a celor din jur, fiind în masura sa clarifice ierarhizarea oamenilor în societate dupa criterii de valoare.

Istoria si evolutia studierii sistemului de comunicare interumana au cunoscut mai multe perioade principale, aproximativ delimitate:

" perioada clasica (500 î.e.n. - 400 e.n.);

" perioada Evului mediu si a Renasterii (400 - 1600);

" perioada moderna (1600 - 1900); la aceasta se adauga, bineînteles, perioada contemporana, care, în mod regretabil, nu pare a avea o contributie importanta la dezvoltarea teoriei sistemului de comunicare, ce devine tot mai rigid si mai rezervat.

Perioada clasica, ce a durat circa 900 de ani, a început cu aparitia democratiei în Grecia antica, s-a perfectionat de-a lungul anilor în Imperiul Roman si a fuzionat cu perioada medievala în secolul al V-lea, odata cu afirmarea mondiala a crestinismului. Desi interesul omului pentru cunoasterea naturii comunicarii s-a manifestat cu mult înainte , nu avem dovezi ale existentei în aceasta perioada a unor preo¬cupari stricte având ca obiect sistemul de comunica¬re. Conform afirmatiilor lui Aristotel, teoria comuni¬carii umane a fost elaborata de Corax din Siracuza. Aceasta pare a se fi întâmplat în secolul al V-lea î.e.n. când cetatenii din Siracuza au rasturnat conducerea tira¬nica si au stabilit reguli de convietuire democratice.

Cu aceasta ocazie, Corax a scris cartea Arta retori¬cii", în care arata cetatenilor diferite moduri de co¬municare în cadrul unor procese de recuperare a averilor. Mai târziu Tisias, un student al lui Corax, a introdus aceasta teorie la Atena. Corax si Tisias defi¬neau retorica (cuvânt de origine greaca, folosit în teoria comunicarii umane) drept stiinta si arta de a convinge". La scurt timp au aparut specialisti în re¬torica, cunoscuti sub numele de sofisti" .

Ca în multe cazuri, studierea comunicarii a apa¬rut ca un raspuns practic la exigentele sociale. În Grecia acelor vremuri, legea prevedea, spre exem¬plu, ca fiecare cetatean sa fie propriul sau avocat. Timp de multi ani atenienii nu au putut angaja un profesionist care sa pledeze pentru ei la procese, fiind obligati sa-si explice singuri pozitia în fata juriu¬lui (format din sute de oameni), indiferent daca erau acuzatori sau acuzati. Din aceasta cauza, preocupa¬rea pentru studierea comunicarii a capatat noi va¬lente.

Studiul comunicarii a devenit de interes central si datorita faptului ca, în etapa respectiva, datorita sistemului politic democratic, cetatenii puteau sa faca parte din conducerea societatii, deci cel care reusea sa convinga prin modul sau de comunicare devenea lider politic. Astfel, retorica a inclus, pe lânga comunicarea în sfera juridica, pe aceea din sfera politica . O cuvântare avea, în scoala lui Antiphon, sase etape:

- introducerea,

- expunerea de motive,

- pre¬zentarea faptelor,

- prezentarea argumentelor,

- probe¬le si dovezile,

- concluziile.

Sofistii au pus bazele dez¬voltarii teoretice ulterioare a cuvântarilor cu caracter juridic, politic si ceremonial.

Studiul comunicarii a fost însa dezvoltat de Platon si Isocrate. Platon (427 - 347 î.e.n.) a introdus re¬torica în viata academica greaca, la concurenta cu filosofia. Dupa cum afirma un mare analist al epocii respective, retorica era specifica celei mai înalte culturi grecesti" . Se considera însa ca retorica nu ar fi o stiinta, ea neurmarind cunoasterea a ceea ce este corect sau incorect, ci cunoasterea slabiciunilor umane în vederea atingerii scopurilor propuse. Pla¬ton a fost acela care a abordat pentru prima data retorica drept stiinta a comunicarii si a emis teoria conform careia comunicarea umana parcurge cinci etape, si anume:

- studiul cunoasterii (conceptualizarea),

- studiul sensului cuvintelor (simbolizarea),

- studiul comportamentului uman si al modurilor de abordare a vietii (clasificarea),

- studiul aplicarii practice (organizarea) si

- studiul instrumentelor de influentare a oamenilor (realizarea).

Isocrate (436 - 338 î.e.n.), sofist grec, autor al lucrarii Antidosis", a conceput retorica drept teorie generala a comportamentului uman si ca expresie a celei mai înalte culturi umane.

Retorica a fost dezvoltata în continuare de Aristotel (384 - 322 î.e.n.), studentul lui Platon si contemporan cu Isocrate. Celebra sa lucrare Rethorike" cuprinde, în cele trei parti ale sale, aspecte deosebit de pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana.

În jurul anului 100 î.e.n., apare un prim model al sistemului de comunicare, apartinând primilor filosofi romani. Acest model cuprindea cinci acte":