Comunicarea în administrația publică

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE GENERALE PRIVIND COMUNICARE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

1.1. Definiții .

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă într-un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor de ia un individ la altul şi de la un grup social la altul. În general, relaţiile umane, şi nu numai acestea, reprezintă interacţiuni comunicaţionale. Chiar dacă nu acceptăm punctul de vedere al celor care spun că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natura comunicării, trebuie să recunoaştem că toate relaţiile interumane au o dimensiune simbolică: interacţiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea şi receptarea unor mesaje însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de neconceput în absenţa proceselor de comunicare. Existăm unii pentru alţii şi interacţionăm unii cu alţii, în măsura în care comunicăm între noi: trans`mitem şi primim semnale, codificam şi decodificăm mesaje. Mesajele modifică informaţia celui care le primeşte şi, eventual, comportamentul său. Reacţia comportamentală a receptorului poate influenţa emiţătorul într-un mod perceptibil sau imperceptibil.

Contemporaneitatea dovedeşte, mai mult decât evident, că toate activităţile organizate de oameni îşi au izvorul în comunicare. În toate mediile se conştientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituţie sau o organizaţie se constituie şi se menţin datorită şi prin intermediul numeroaselor lor procese şi reţele de comuni care, care le dau coerenţă. Lucrurile stau la fel pentru toate relaţiile umane. Sesizăm faptul că acţiunea comunicaţională şi acţiunea organizaţională depind una de alta. Deci, comunicarea a devenit un concept universal, atotcuprinzător.

Termenul comunicare începe a fi utilizat din secolul al XIV-lea şi provine, la origine, din latinescul communiv, care înseamnă "a pune în comun", "a fi în relaţie", fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înţelesul "a împărtăşi", "a împărţi mai multora". Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază şi un înţeles nou: "a transmite", odată, cu dezvoltarea poştei, a căilor de comunicaţii. Din secolul al XIX-lea, sensul "a. transmite" trece pe primul, plan ca o consecinţă a dezvoltării unor tehnici modeme de comunicaţii - trenul, telegraful, auto-mobilul, telefonul. In contextul noilor mijloace de comunicare - radio, cinema, televiziune, presă. Termenul adecvat ar fi cel de "mass-media". Un termen combinat ar retine atât înţelesul originar, când se desemna comunicarea umană, naturală între doi sau mai mulţi indivizi, cât si activităţile mediate de tehnică. Apariţia comunicării tehnice, pe lângă cea naturală, implică, deci, o schimbare a sensului termenului: ideea de "împărţire", "împărtăşire" (a unor mesaje) va fi dublată de cea de "transmitere" (comunicare instrumentală),

Problemele terminologice se complică pe măsura trecerii de la tehnici de comunicare-transmitere în sensul material al termenului (tren, automobil, avion), - când termenul "transmitere" era adecvat la tehnicile propriu-zise ale comunicării audiovizuale (radio, cinema, televiziune), când are loc o suprapunere a celor două înţelesuri, Tehnicile audiovizuale realizează şi difuzează mesaje, dar asigură efectiv comunicarea între indivizi (îi pun în relaţie - este drept mediată - pe cei care emit şi pe cei care receptează). Dacă trenul doar poartă un obiect, transportând, să zicem, o scrisoare, radioul "comunică", în sensul, că îi pune pe indivizi în contact, pe cei aflaţi la originea (sursa) mesajului şi pe cei care îl primesc. Înţelesurile noţiunii de comunicare se diversifică şi se nuanţează odată cu multiplicarea activităţilor, formelor şi mijloacelor de comunicare, mai ales ca urmare a intervenţiei teii-nici lor modeme în comunicarea umană naturală, ca mediatori şi transmiţători ai mesajelor. Dacă telefonul rămâne apropiat de comunicarea umană imediat directă, permiţând o comunicare personală, în sensul înţelegerii reciproce şi al ajustării locuitorilor într-un proces cu sens dublu şi simultan (asigurând cel puţin parţial"comunicarea-împărtăşire"),mijloacele audiovizuale propriu-zise (radio şi tv.) vor introduce noi forme de comunicare, radical diferite de comunicarea interpersonală.

Este necesar a distinge, de la început, între comunicarea directă, interpersonală, care presupune contacte personale între fiinţele umane, şi comunicarea indirectă, bazată pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea informaţiilor. Dacă prima se bazează pe tehnici "primare" (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici "secundare" (scriere, tipăritura, toate sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri etc).

Comunicarea indirectă cuprinde următoarele categorii:

- comunicarea imprimată (presa, revista, cartea, afişul etc); comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică, CD-ROM, e-book etc.);

- comunicare prin intermediul mijloacelor tradiţionale (hârtie, bandă magnetică);

- comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice, INTERNET, fax etc);

- comunicarea radiofonică (radio, tv., având ca suport undele hertziene).

a) Comunicarea intrapersonală, în cursul căreia fiecare îşi vorbeşte lui însuşi; este comunicarea desfăşurată în "forul" interior al fiecărui individ;

b) Comunicarea interpersonală, cum este dialogul dintre două sau câteva persoane aflate "faţă în faţă"'. Este o comunicare directă şi personalizată. In acest caz, pe lângă voce au un. rol important elemente care ţin de mimică, de gestica personală. Dacă surâdem când ne adresăm unui interlocutor, exprimăm şi transmitem o intenţie de amabilitate şi vom trezi reacţii corespunzătoare. Tonul, vocii este foarte semnificativ: un ton amabil transmite un alt mesaj decât un ton aspru şi determină un anumit comportament din partea interlocutorului. In comunicarea interpersonală, feed-back-ul funcţionează imediat, direct si continuu.

c) Comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii presupune reunirea oamenilor pentru a dezbate şi a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun (o clasă de elevi, un seminar, reuniunea comitetului director al unei organizaţii etc). Este, de asemenea, cazul circulaţiei informaţiilor de la o treaptă la alta în ierarhia organizaţiilor (comunicarea organizaţională).

d) Comunicarea de masă, care înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un. public variat şi numeros. In acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării - comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită etc.

Revenind la termenul generic de comunicare, trebuie precizat că orice act sau mai bine spus orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale: o relaţie între cel puţin doi parteneri; capacitatea de a emite semnale; capacitatea de a recepta semnale (mesaje); folosirea unor semnale, semne şi simboluri pentru a putea comunica un anumit "înţeles" (un mesaj); un canal (mijloc, suport) al comunicării - de la vocea umană la undele bertziene, folosite în radio şi teledifuziune; - existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a mesajului.

Comunicarea rezultă din interacţiunea, acestor elemente, ceea. ce înseamnă că există comunicare. Când un sistem, o sursă influenţează stările sau acţiunile altui sistem, ţinta şi receptorul se aleg, dintre semnalele ce le exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.

Definiţiile comunicării au fost şi sunt numeroase, depinzând de specificul diferitelor discipline ştiinţifice, de modelele teoretice adoptate, de abordări metodologice etc.

"Faptul de a da, a transmite sau a schimba semne". (Oxford English Dicţionar)?);

• "Transferul de gânduri şi de mesaje, prin opoziţie cu transportul sau transferul de bunuri şi de persoane. Cele două forme fundamentale de comunicare sunt comunicarea prin semne (vederea) şi comunicarea prin sunete (auzul)". .(Columbia. Enciclopedid),

• "În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă". (Charles E. Osgood, A Vocabulaiy for Talking about Communication).