Comunicarea Non-Verbala

Imagine preview
(8/10 din 6 voturi)

Acest curs prezinta Comunicarea Non-Verbala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Profesor: Mihai Dinu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Comunicare

Extras din document

COMUNICAREA NON-VERBALA

- trei discipline din sfera comunicarii non-verbale:

1. chinezica – comunicarea prin gest si expresie faciala; a aparut înca din Antichitate (profesorii de retorica);

2. proxemica – studiaza relatia dintre spatiu si comunicare (corelatia dintre distanta dintre oameni si modul de comunicare);

3. haptica – „hapto” < gr. = a atinge; studiaza comunicarea tactila: oamenii sunt cea mai tactila dintre specii; oamenii considera tactilitatea ca fiind o forma de comunicare mai sincera;

- Chinezica:

- se ocupa cu studiul comunicarii prin gest si expresie faciala;

- a aparut din anul universitar 1944 – 1945, când profesorul Ray Birdwhistell a tinut trei cursuri la Universitatea Washingon, la cea din Toronto si la cea din Philadelphia; el considera ca „cultura se incorporeaza” (era sociolog); cu alte cuvinte, cultura ti-o formezi prin imitarea comportamentului persoanelor cu care intri în contact;

- Ray Birdwhistell pornea de la o clasificare standard în sociologia americana, conform careia oamenii sunt împartiti în trei clase:

1. higher class – upper higher class;

- lower high class;

2. middle class – upper middle class;

- lower middle class;

3. lower class – upper lower class;

- lower lower class;

- criteriile nu sunt legate numai de avere;

- Ray Birdwhistell pretindea ca gestul este un intermediar între cultura si individ si poti sa îti dai seama dupa gesturile lui din ce cultura face parte individul respectiv;

- de fapt, kinezica i-a preocupat pe oameni înca din Antichitate; în cadrul retoricii exista „actio” = o disciplina care îi ajuta pe oratori: „actio” apare la Cicero si Quintilian; ei au adaugat retoricii traditionale acest capitol; Cicero: „Fiecare miscare a sufletului trebuie sa fie însotita de o miscare a trupului.”; Quintilian a scris lucrarea de arta oratorica intitulata „Institutio oratoria”, lucrare care în cartea a 11-a vorbeste despre „actio” (împartita la rândul ei în „gestus” si „vox”);

prima parte a discursului: numita exordium, fiind fie cu caracter juridic, fie cu caracter politic, reprezinta o introducere prin care se încearca sa se câstige simpatia publicului = „captatio benevolentiae”);

a doua parte a discursului = enunta subiectul si se numea „propositio”;

a treia parte a discursului = povestea faptele si se numea „narratio”;

a patra parte a discursului = exprimarea propriului punct de vedere a oratorului si se numea „confirmatio”;

a cincea parte a discursului = încercarea de a preîntâmpina obiectiile si se numea „refutatio”;

a sasea parte a discursului = oratorul recalcula ceea ce spusese pâna atunci si încerca sa atraga publicul în favoarea discursului sau si se numea „peroratio”;

Quintilian considera ca fiecare faza a discursului trebuie sa fie însotita de actiuni specifice; astfel, oratorii trebuiau sa faca gesturi diferite fata de oamenii obisnuiti sau fata de actori – actorii erau considerati ipocriti, pentru ca se prefaceau ca erau altcineva, de aceea multa vreme Biserica nu a acceptat sa îi îngroape; era foarte important ca oratorul sa învete sa vorbeasca de la un actor celebru („doctor scenicus”) – Roscius a fost un astfel de celebru doctor scenicus, cu care se lua la întrecere Cicero pentru a-si forma dictia; postura corpului era foarte importanta: oratorul trebuia sa stea nici aplecat în fata (pozitie umila), nici foarte ridicat (pozitie aroganta);

Ulterior, de comunicarea gestuala s-au ocupat oameni din categorii sociale foarte diferite: de ex., pictorii – pictorul Ch. Le Brun (1619-1690), era interesat de expresiile figurii umane si interioritatea omului; el a scris un „Tratat de fizionomie” cu 56 de planse: expresii ale fetei si ceea ce exprima ele;

apoi, un economist englez, Adam Smith (secolul 18), a considerat ca oamenii din paturile de jos au o gestualitate mult mai nestapânita decât oamenii nobili; el spunea: „Un francez poate sa-ti povesteasca întâmplari fara vreo semnificatie ajutându-se de gesturi, facând asrfel întâmplarile sa devina foarte interesante, pe când un englez îti va spune o întâmplare în care i-a fost pusa viata în pericol fara a schita un gest.”; Smith considera ca cine reuseste sa se controleze va putea sa-i controleze si pe altii si va putea sa guverneze lumea;

tot în secolul 18 ia nastere o pseudo-stiinta numita fiziognomania; aceasta studiaza figurile oamenilor; parintele ei este elvetianul Johann Caspar Lavater (1741-1801): cleric, poet clasic al Elvetiei; a publicat mai multe volume numite „Fragmente fizionomice”, în care sustine ca tsi poate da seama de talentul, vocatia unui om privindu-i doar portretul; a fost prieten si cu Goethe; expresiile fizionomice sunt mult mai importante decât caracteristicile pur fizice ale chipului; a fost inamic al frenologiei;

frenologia: austriacul Franz Gall lua în considerare fosele craniene, care nu se schimba niciodata – Gall a întocmit o harta a oamenilor în functie de fosele craniene; aceasta harta a fost multa vreme în rigoare; astazi, aceasta teorie este pusa serios la îndoiala;

Charles Darwin (1809-1882): opera sa capitala a fost „Originea speciilor” – a comparat gestica maimutelor cu gestica oamenilor, a constatat ca se strânge prea mult material si a hotarât sa publice o carte separata intitulata „Expresia emotiilor la om si animale” (1872); a enumerat de altfel si niste legi ale gestualitatii, destul de îndoielnice însa;

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicarea Non-Verbala.doc