Comunicarea Politică

1. DEFINIŢIA COMUNICĂRII POLITICE

Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc., având drept instanţe (arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de preşedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicităţii în Republica Franceză, emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a PSD a comunicatului de presă „Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în alegerile viitoare“ din 21 decembrie 2003, declaraţia lui Mugur Ciuvică, purtătorul de cuvînt al Acţiunii Populare, la conferinţa de presă din 18 ianuarie 2004 privind presupusa apartenenţă a ministrului Ioan Rus la o reţea constituită pentru scoaterea unor mari sume de bani din ţară prin eludarea taxelor şi impozitelor, interviul acordat de cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, revistei „Der Spiegel“ (şi publicat în numărul din 5 ianuarie 2004 al acesteia) cu referire la planul de reforme pe anul în curs, declaraţia senatorului Corneliu Vadim Tudor privind accidentul de vânătoare suferit de ministrul Ilie Sârbu, publicată în revista „România Mare“ (9 ianuarie 2004), înscrierea ideilor şi principiilor liberale pe site-ul PNL, dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare al Partidului Democrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003, prezentarea ofertei PNŢCD în domeniul administratiei publice locale pentru alegerile din 2004 etc., etc.

Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de aplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi, astfel, realizează mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării politice sau depăşeşte această sferă.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul şedinţelor de guvern, dar nu şi în discuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetăţean (major) – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul şi intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică.

Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi „politică“.

Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane) , cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiţii succinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:

(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane, manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucţiuni etc Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite.

(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte

(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.

Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în „ştiinţele politice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va părea, în mod fatal, foarte frust Totuşi, nutrim speranţa că definiţia asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile.

Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile de organizare şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate stabilirea, menţinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale incumbă existenţa unor agenţi de ordine, care îşi propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor. Or, nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă, cognitivă sau comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o anumită autoritate.