Consideratii Teoretico-Metodologice Privind Comunicarea Organizationala

Curs
7/10 (1 vot)
Domeniu: Comunicare
Conține 1 fișier: pdf
Pagini : 12 în total
Cuvinte : 6180
Mărime: 219.90KB (arhivat)
Cost: Gratis
Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Dan Popescu
Ase- Master Management

Cuprins

1.1 Noţiunea “comunicare”

1.2 Evoluţia şi semnificaţia noţiunii “comunicare”

1.3 Particularităţi şi forme ale comunicării

1.4 Elementele componente ale procesului de comunicare

1.5 Comunicarea managerială

Extras din document

1.1 Noţiunea “comunicare”

Etimologia noţiunii “comunicare” provine din latinul “communis” - “a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “a fi în relaţie cu”.

În antichitate, noţiunea avea şi sensul “a transmite, a împărtăşi, ceva, celorlalţi”.

Printre elementele comune incluse în definiţiile date comunicării se înscriu şi:

- comunicarea constituie procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un grup, fie de la un individ, la altul;

- comunicarea este specifică oamenilor;

- niciun tip de activitate, de la activităţile cotidiene rutiniere trăite de fiecare dintre noi, până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

În sensul cel mai larg1, “comunicare” înseamnă “...1. înştiinţare, ştire, veste; (dr.) aducere la cunoştiinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg, obişnuit, de la data comunicării; 2. prezentarea, într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice; 3. (sociol.) mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup...”

1.2 Evoluţia şi semnificaţia noţiunii “comunicare”

Deşi originea noţiunii “comunicare” este latină, primele preocupări în domeniul comunicării au aparţinut grecilor. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-l exprima în agora constituia o condiţie indispensabilă a statutului de cetăţean. Astfel, spre exemplu, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon “Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu elocvent în acest sens2.

Elemente concrete specifice teoriei comunicării au apărut, pentru prima dată, în secolul al VI-lea î.Hr., în lucrarea lui Corax din Siracuza, “Arta retoricii”. Ulterior, Platon şi Aristotel au continuat aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea ca o disciplină de studiu, alături de filosofie şi matematică, în Lyceeum şi în Academia Greacă3.

1 Dicţionar Enciclopedic – Ed. Academiei, 1997, vol. I, lit. A – C, pg. 395

2 Teoria comunicării – note de curs, SNSPA, Bucureşti, 2008, pg. 39 - 42

3 idem

Romanii au preluat, de la greci, preocupările în domeniul comunicării, dezvoltându-le şi elaborând, în jurul anului 100 î.Hr., primul model al sistemului de comunicare.

În perioada Evului Mediu, importanţa şi dimensiunile comunicării au crescut substanţial, odată cu cristalizarea primelor formaţiuni statale, dezvoltarea bisericii şi creşterea rolului acesteia în viaţa oamenilor, precum şi ca rezultantă a intensificării comerţului. În acest context, demnă de remarcat este instituţionalizarea comunicării, în sensul că în toate statele existau, pe lângă liderul autohton, şi persoane special instruite, în responsabilitatea cărora reveneau, printre altele, redactarea actelor oficiale, consemnarea faptelor, elaborarea textelor legilor care urmau a fi supuse aprobării forurilor decizionale etc. Mai mult, exista chiar un sistem comun de semne şi simboluri pentru anumite zone ale lumii. Spre exemplu, în Europa se foloseau, preponderent, ca limbi de circulaţie şi ca sisteme comune de semne şi simboluri, limba slavă în zona de est şi cea latină în zona de vest.

Un rol foarte important în extinderea comunicării şi a rolului acesteia în societate l-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale, cele care au facilitat, începând din secolul al XIV-lea, crearea şi dezvoltarea poştei, ca principal sistem de comunicare.

Epoca modernă a generat boom-ul dezvoltării comunicării, sub toate aspectele acesteia. Astfel, progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi cât, mai cu seamă, între comunităţi după cum, de asemenea, a determinat crearea a noi sisteme şi modalităţi de comunicare.

1.3 Particularităţi şi forme ale comunicării

Printre cele mai importante particularităţi ale comunicării se înscriu şi următoarele:

- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în mediul în care evoluează;

- în procesul comunicării, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor mesaje;

- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori); metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte); intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);

- orice proces de comunicare se desfăşoară într-un anumit context, având loc într-un spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află în strânsă interdependenţă;

- procesul de comunicare are caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;

- procesul de comunicare are un caracter ireversibil în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi “oprit” în “drumul” lui către destinatar;

- semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

- etc.

Ca forme de comunicare putem distinge:

- în funcţie de modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului:

- comunicarea directă - în situaţia în care mesajul este transmis apelându-se la o serie de mijloace primare - cuvânt, gest, mimică

Conținut arhivă zip

  • Consideratii Teoretico-Metodologice Privind Comunicarea Organizationala.pdf

Alții au mai descărcat și

Comunicarea Organizationala - Studiu Asupra Comunicarii Organizationale in Societatea Policolor

Introducere Motivaţia subiectului. Structura lucrării Această lucrare îşi propune, prin procedee precum descrierea, caracterizarea şi analiza,...

Comunicare și Rezolvarea Conflictelor

Introducere În demersul nostru de identificare, dezvoltare si optimizare a câmpului complex de influente pe care comunicarea îl poate crea în...

Comunicarea în Echipele de Lucru - SC Fabri Com SRL

Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane între care exista legaturi integrative de tip functional, comunicativ, afectiv si normativ....

Comunicarea în Managementul Resurselor Umane

Rezumat Comunicarea este un subiect foarte important in cadrul procesului managerial, pentru ca acuratetea deciziilor depinde in mare masura de...

Comunicarea Organizațională

INTRODUCERE În lumea modernă, în lumea de azi, problemele de organizare s-au globalizat, s-au universalizat. Trăim într-o lume organizată,...

Comunicarea Interpersonală

„Cuvântul e un mijloc imperfect de comuniare.” Camil Petrescu Comunicarea umană îmbracă două forme – interpersonală şi mediată – care se...

Comunicare Organizationala

Am ales această lucrare deoarece comunicarea organizaţională, constituie o necesitate a vieţii sociale. Factorii comuni tuturor organizaţiilor sunt...

Introducere în Teoriile Comunicării

I. COMUNICAREA. INTRODUCERE. DEFINIŢII Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din antichitate. Însăşi...

Ai nevoie de altceva?