Extras din curs

1. Punerea problemei

Există, o ştim, sfere ale existenţei de pe Pămînt şi domenii de activitate umană de o complexitate care le face, pe de o parte, absolut excepţionale şi, pe de altă parte, imposibil de surprins în vreun model global: ne lipsesc date, nu putem corobora date extrase din analiza diverselor perspective sub care pot fi observate obiectele despre care vorbesc, dar, mai ales, nu putem conta pe repetarea întocmai a evenimentelor specifice acelor sfere şi domenii. Mă refer aici la sfera fenomenelor naturale, dar şi la sfera fenomenelor sociale, la cea a fenomenelor ce ţin de gîndirea umană şi, în fine, la activitatea langajieră, profund implicată în gîndire şi văzută şi ca miez al oricărei instanţe de comunicare din lumea noastră, a fiinţelor umane.

2. Puncte de plecare în construirea argumentării

A ) Încerc de ceva vreme să mă educ în sensul de a folosi – cît mai des, dacă se poate – gîndirea laterală. Stărui pe cartea lui Eduard de Bono, Lateral Thinking (de Bono, 1970), acceptînd să fac exerciţiile propuse şi să le fac în modul în care autorul mă sfătuieşte. Am deja oarecare deprinderi, din desele contacte cu The Art of Looking Sideways (Fletcher, 2007), dar am şi o prea lungă perioadă în care am tot folosit doar gîndirea verticală. Mi se cere, deodată, să nu fiu neapărat obsedat de căutarea soluţiei optime, să accept şi ceea ce, la o privire ulterioară, ar putea părea pueril (ca să nu zicem mai rău!), mi se cere să fiu mai creativ decît m-am imaginat vreodată şi, mai ales, să nu mă opresc din creat. Mai mult, în capitolul Attitudes towards lateral thinking (pp. 44 ssq.), autorul propune ca gîndirea laterală să fie considerată drept un fel de gîndire pornită din ceea ce el numeşte „stimulare provocatoare”. Or, de vreme ce gîndirea laterală poate duce la soluţia unei probleme, iar soluţia poate apoi fi recunoscută şi înteleasă prin prisma gîndirii logice (verticale – precizarea mea, D. S.), se poate problematiza chestiunea sub forma următoare: fie acceptăm susţinerea că „de vreme ce orice gîndire efectivă este în realitate o gîndire logică şi că, deci, gîndirea laterală este doar o parte din gîndirea logică” (de Bono, p.45), fie acceptăm raţionamentul conform căruia „Dacă prin gîndire logică înţelegem o secvenţă de paşi, fiecare dintre aceşti paşi trebuind să fie corect, atunci gîndirea laterală este în mod clar ceva diferit de gîndirea logică” (ibidem). Ni se precizase deja (de Bono, p. 44) că „una dintre funcţiile gîndirii laterale este de a elibera informaţia atacînd matricele-clişeu din gîndire” şi ni se spusese (ibidem) că: „Oricînd se spune că o soluţie a fost găsită prin gîndire laterală, avem şi o cale logică prin care se putea ajunge la acea soluţie. Aşadar, ceea ce se presupune a fi gîndire laterală nu este altceva decît o pledoarie pentru o mai bună gîndire logică”. Pînă la urmă, nu contează dacă vom crede că gîndirea laterală este parte din gîndirea logică sau este ceva cu totul distinct de aceasta, atîta timp cît vom fi în stare să-i vedem natura ei adevărată. Pentru a deprinde folosirea gîndirii laterale, ceea ce contează este practica, făcută conform unor tehnici, care ne sînt explicate începînd de la pagina 57. În deschiderea prezentării acestor tehnici (capitolul Techniques), autorul atrage atenţia asupra unui lucru important (important şi pentru ceea ce descrie el în carte, important şi pentru construcţia de faţă): „Scopul tehnicilor formale este acela de a oferi o ocazie de a folosi practic gîndirea laterală, astfel încît să dobîndim, gradat, obiceiul de a gîndi lateral Tehnicile nu sînt sugerate drept rutine formale, care să fie învăţate exact aşa cum sînt, pentru a fi apoi aplicate întocmai, în mod deliberat. Ele pot fi totuşi utilizate astfel pînă cînd deprindem suficientă fluenţă în gîndirea laterală şi ajungem să ne descurcăm fără aceste tehnici formale, luate ca atare” (de Bono, pp. 56-57).

Este aici, în ultimul citat, mai ales, o idee care trebuie reluată şi în ceea ce priveşte practica comunicării. Şi în ucenicia fiecăruia în domeniul comunicării (verbale sau nu) trebuie să existe o perioadă în care tehnicile formale trebuie învăţate şi reţinute, trebuie utilizate şi recunoscute în acte de comunicare produse în sfera de percepţie a ucenicului. Ele nu vor rămîne, pînă la urmă, decît repere faţă de care se vor constata ecarturile din comunicarea „reală” şi abia acele ecarturi vor fi de interpretat pentru a ne înţelege unii cu alţii. Mai mult, există şansa, în comunicare, să vedem ecarturi devenind normă, apoi căzînd în desuetudine şi trecînd în zona vreunei limbi de lemn, pentru ca alte ecarturi să le ia locul, fără ca cineva să mai facă cu adevărat apel la normă. Voi reveni asupra chestiunii (vezi infra).

B) Mă voi referi acum la un alt domeniu de activitate umană, aşa cum apare el descris într-o altă lectură recentă. În Superfreakonomics (Levitt and Dubner 2009), autorii pun, pentru prima dată, problema ştiinţelor economice în felul în care ţin eu demult să pun problema în ştiinţele comunicării.

Ei spun că toate studiile, toate statisticile şi simulările din ştiinţele economice nu fac altceva decît să dea seamă de cele ce s-au petrecut într-un anumit interval şi, eventual, să pună în evidenţă unele regularităţi observabile în înşiruirea fenomenelor. Nimeni nu ajunge să facă o predicţie corectă, nimeni nu poate să transforme regularitatea observată în regulă şi, bazat pe acest lucru, să anticipe cu un grad ridicat de precizie evoluţia lucrurilor în economie, indiferent de nivelul economic la care fac referire studiile oamenilor de ştiinţă ai domeniului. Şi aceasta, ne explică cei doi autori, se întîmplă deoarece evoluţia economiei (de orice tip şi de la orice nivel) ţine de factori multipli şi de o complexitate care face imposibilă stabilirea invarianţilor şi a variabilelor necesare unui studiu corect de prognoză: sînt şi factori de mediu natural (greu de prezis, ei înşişi, în evoluţia lor), sînt şi factori umani (mai greu de descris şi cu participări mai greu de anticipat) şi sînt chiar imperfecţiuni ale ştiinţelor fundamentale pe care se sprijină analizele economice menite să stabilească ce anume din regularitatea ocurenţei poate deveni regulă.