Imaginea Instituțională

I. Imagologia. Generalităţi

O direcţie de cercetare în domeniul ştiinţelor umane, despre care se vorbeşte tot mai mult la noi, în ultimii ani, este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin -despre „celălalt”-, cristalizate în stereotipii, clişee, imagini.

Imagologia, ca domeniu şi metodologie de cercetare, revendicată şi practicată în varii ipostaze, reprezintă o entitate proteică, după cum fac apel la ea comparatiştii literari, istoricii, etnopsihologii, dar şi politologii, adaptate domeniului specific de aplicare.

O constantă este, totuşi, punctul de plecare: noţiunea de „imagine”, care trebuie percepută în sens figurat, şi nu de imagine reală, fotografică, a realităţii străine. Imaginea „imagologică” este o reprezentare concentrată, simplificatoare, realizată sub forma clişeului, a stereotipului. Ne aflăm, din acest punct de vedere, pe terenul psihologiei, unde imago este o reprezentare, o construcţie mentală. Precizăm, tangenţial, că, pentru studiul imaginilor reale, conforme cu realitatea, menite să ajute la diagnosticare şi tratament, medicina foloseşte termenul de „imagistică”.

Imagologia operează cu reprezentări colective, socializate, ce demonstrează o mentalitate colectivă şi care sunt considerate ca repere pentru acea comunitate. Exprimările condensate, memorabile, sunt admise ca atare, axiomatic, având o funcţie descriptivă şi de (re)cunoaştere, ocupând un loc important în imaginarul social. Acestea sunt clişeele, sau stereotipiile naţionale, de genul „scoţian zgârcit”, „român harnic şi ospitalier”, „francez iubăreţ”, „evreu cu simţ de afaceri” şi aşa mai departe. Caracterele atribuite diferitelor popoare sunt puse sub semnul imuabilităţii, de aceea, în textele de factură folclorică, apar aluzii la divinitate, ca garant al datului veşnic. Ne amintim, pentru demonstraţie, începutul Baltagului: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăşat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul etc. „

Se pare că primul care a folosit termenul de stereotip, cu referire la reprezentările sociale, a fost jurnalistul american Walter Lippmann, în cunoscuta sa lucrare despre opinia publică (1950). Pentru acesta, a vedea totul prin categorii („types and generalities”) reprezintă un mod economicos de cunoaştere, dar şi una dintre cele mai subtile şi insidioase metode de influenţare (astăzi am spune manipulare). „:Ni se spune despre univers înainte de a-l vedea. Ne imaginăm cele mai multe lucruri înainte de a le cunoaşte personal”. În acelaşi timp, atrage atenţia W. Lippmann, sistemul de stereotipuri este legat de tradiţii şi de propria poziţie în societate. „Orice alterare a stereotipurilor seamănă cu o zguduire a temeliilor lumii’’, susţine cercetătorul.

Imaginile naţionale sunt rareori mono-stereotipii, adică reduse la un singur element, ca în exemplele citate mai sus („scoţian zgârcit”, „francez iubăreţ”, „român ospitalier” etc.). Acestea pot fi considerate un caz limită, de reducţie extremă operată de mecanismul stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes să reamintim aici, pentru detalierea problemei, observaţiile lui George Călinescu privitoare la specificitatea caracterelor naţionale: „Francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti.[...] O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici, englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte visători, germanii sunt romantici şi sistematici, dar printre ei sunt sceptici şi dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere.”

Monostereotipiile fiind discutabile şi mai uşor de demontat, clişeele se cumulează în fascicule, constelaţii, corp cu multiple faţete, sau, ca în terminologia lui Cadot -preluată de Pageaux-, „agregat mitoid”. Numele Elveţiei evocă, de exemplu, pentru un român din zilele noastre, „munţi, ceasuri, bănci, ciocolată şi ... reuniuni internaţionale”, amestecând elemente de cadru natural cu produse tradiţionale şi viaţa politică. Imaginea tradiţională a turcului cuprinde elemente exotice ce ţin de o civilizaţie străină (fes, şalvari, iatagan, moschee, harem etc.), ca şi trăsături fizice şi de caracter valorizate negativ, el fiind, în general, duşmanul (urâţime, cruzime, neomenie, laşitate). Peste aceste straturi, se instalează imagini contemporane, de asemenea din registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte umane de un anumit tip: negustor de bazar, şofer de TIR etc.

Polistereotipia poate proveni şi din reflectarea aceleiaşi străinătăţi (alterităţi) de către autori diferiţi, sau pe o perioadă mai îndelungată. Însumarea multiplelor faţete va contura o „imagine medie”, un fel de „portret-robot”, pentru a prelua, împreună cu Klaus Heitmann, un termen din recuzita poliţiei criminale .