Introducere în Teoriile Comunicării

I. COMUNICAREA. INTRODUCERE. DEFINIŢII

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul ,,comunicare" provine din limba latină; communis însemna ,,a pune de acord", ,,a fi în legătură cu" sau ,,a fi în relaţie", deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de ,,a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi ceva celorlalţi”.

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei care se ocupă de domeniile comunicaţiei şi comunicării, întâlnesc astfel o dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de operaţiuni, despre care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă.

O dată cu diversificarea şi masificarea comunicării, oamenii politici, şefii de întreprinderi, artiştii cunoscuţi chiar şi, în general, orice persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul şi-o face despre ea, apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării. În acest caz, trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere care se realizează mai ales prin mass-media. În mod firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus, reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp favorabilă; în caz contrar, vom spune că persoana vizată nu are ,,trecere la public", că ,,nu reuşeşte să comunice", imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere.

În ştiinţa comunicării, informaţia este, în general, ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Semnalele ne pot duce cu gândul la undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Purtătoare de informaţie, semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie. Ele pot însă purta semnificaţii care - datorită unor convenţii sociale - pot fi decodate. Altfel spus, semnificaţia unui simbol este dependentă de un consens în practica socială. Indiferent care este natura semnalelor folosite de emiţător pentru ca influenţarea receptorului să se producă şi să se obţină efectul scontat, ambele instanţe - atât emiţătorul cât şi receptorul - trebuie să atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor utilizate.

Comunicarea porneşte de la emiţătorul care intenţionează să transmită informaţia şi care foloseşte un cod care îi serveşte cel mai bine scopului său. Actul comunicării se încheie cu implicaţiile pragmatice pentru receptor, etapă finală a transferului de informaţie.

II. PROCESUL DE COMUNICARE – ELEMENTE, FORME ŞI ETAPE

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ către un grup social sau de la un grup social la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite semnale, prin intermediul unui canal, la receptor, când emiţătorul transmite o informaţie, o idee sau o atitudine. Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale, s-a constituit astfel o ştiinţă autonomă, a comunicării, caracterizată prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicării (lingvistică, semiotică, psiho-socială, sociologică, cibernetică etc.)