Medierea și Negocierea Conflictelor

1. Tactici folosite în conflict

Câteodata, într-un conflict, cei cu care interactionam folosesc un evantai cuprinzator de tactici, care ne pot manipula sa ne dam acordul pentru cel ce foloseste astfel de modalitati.

Totusi, daca ceea ce ne intereseaza este o relatie de comunicare dezvoltata pe termen lung, atunci este important sa folosim metode ce încurajeaza realizarea unui avantaj pentru toti cei care interactioneaza (am numit aici tehnicile de negociere si de mediere).

Exista un evantai extrem de cuprinzator de tactici care sunt folosite în conflict, iar utilizarea acestora tine de o multitudine de variabile, ca: stilul/compozitia personal(a), desfasurarea actiunii, influentele de putere, obiectivele urmarite, valoarea „recompenselor" ce urmeaza rezolvarii conflictului. Iata de ce se cuvine mentionat ca nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau buna, potrivita sau nepotrivita si ca ne gasim de multe ori în, situatii care pot sa justifice una sau alta dintre aceste abordari. Chiar daca, spre exemplu, în aparenta amenintarile nu sunt o forma potrivita de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealalta parte ne avertizeaza ca sunt puncte în discutie asupra carora nu este dispusa sa cedeze. Totusi, se cuvine spus ca prezentarea lor aici este facuta mai degraba cu scopul de a constientiza cursantii în privinta lor si de a identifica modalitati concrete de depasire a situatiilor în care persoana cu care ei se afla în interactiune utilizeaza astfel de tactici.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui raspuns creativ, în dezvoltarea unor optiuni diferite care sa ne dea posibilitatea stabilirii unor punti reale în comunicare si a unei gestionari corecte a conflictului, nu doar a uneia partiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat si va aparea în scurt timp sub o alta forma. Mai precis, putem spune cu aceasta ocazie ca, într-un mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul si în interesul colaborarii.

În acelasi timp, cunoasterea acestor tactici si prezentarea lor cursantilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune în vederea consolidarii unui climat pozitiv în cadrul echipelor educationale, bazat pe încredere si motivare reciproca; tacticile mentionate aici sunt, în special, parti componente în escaladarea conflictelor, astfel fiind nimerita utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele mai usoare la cele mai puternice, în functie de marimea conflictului. Tacticile asa-zis „usoare" intentioneaza a demonstra ca initiatorul lor e o persoana care e împinsa la tactici dure de situatia prezenta; ele nu epuizeaza situatia si pe actorii ei. Iata un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure sa-i permita initiatorului conflictului sa arate ca, de fapt, cealalta parte este responsabila de escaladarea conflictului.

- Tehnica ingratierii (flatarea oponentului). Dupa Jones si Wortman (1973), ingratierea reprezinta „o clasa de comportamente strategice ilicite desemnate a influenta anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveste pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calitati personale" (apud Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observa ca orice compliment, orice lauda îl pozitioneaza pe autorul lor în ipostaza implicita de a recunoaste valoarea celuilalt. Flatarea da astfel nastere unei identitati valoroase (a celui flatat); la rândul sau, acesta îi confera celui care 1-a complimentat o identitate de persoana demna de a fi ascultata. Mesajele celui care flateaza vor fi deci considerate din start valoroase.

Chiar daca, la o prima vedere, flatarea este un comportament unic, în practica putem vorbi despre mai multe procedee de flatare :

- flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasa de tactici care exagereaza calitatile de admirat ale celeilalte parti, în timp ce îi diminueaza slabiciunile; se porneste de la ideea ca este greu ca oamenilor sa le displaca aceia care spun lucruri dragute despre ei;

- un set de tactici de ingratiere (flatare) implica ceea ce ambii autori amintiti descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne exprimam acordul cu parerile oponentului, putem crea impresia ca avem în fapt aceeasi opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale partenerului de conflict - Creând astfel o stare de spirit ce induce atractie reciproca;

- de asemenea, autorii citati (mai apoi si Godfrey) descriu câteva tactici de autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingratiator (flatator); ele vizeaza prezentarea propriilor calitati în acord cu ceea ce se stie despre oponent, astfel încât acesta sa îl considere pe ingratiator extrem de valoros.

O astfel de abordare flexibilizeaza pozitia celeilalte parti fara a fi nevoie sa se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor pe planul relatiilor interpersonale) si se pot obtine concesii importante, ingratierea fiind o modalitate ieftina si eficienta de înclinare a unei balante conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat ca oamenii sunt, de obicei, mult mai centrati pe propriul interes si propria persoana decât pe ceilalti: „Gânditi-va un moment la contrastul ce exista între interesul pasionat pe care îl aveti pentru propriile voastre treburi si atentia mediocra pe care o acordati restului lumii" (Carnegie, 1991, p. 120). De aici rezulta ca, daca cineva ne acorda atentie referitor la problemele noastre, acea persoana tinde sa devina importanta pentru noi.

- Exista însa si tactici mai subtile, un adevarat cal troian al elaborarii conflictului, ce presupun gasirea unei modalitati de a crea confuzie (Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor actionale. Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu - rar când el se grabeste, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage dupa sine distragerea atentiei. Distragerea atentiei presupune însa si o coordonata sociala, în sensul ca actiunile noastre pot sa fie sustinute de catre ceilalti participanti la discutie, creând astfel o presiune puternica asupra partii adverse. Asadar, în sens general, aceasta tactica cere devierea suspiciunilor celeilalte parti astfel încât sa para ca dorim, în fapt, sa o ajutam, si nu sa obtinem un avantaj din colaborarea cu ea.